Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

25 septembrie 2020

„Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”


Înainte de a spune ceva despre noua carte semnată de prozatorul Ioan Barbu mă văd obligat să parafrazez  maxima lui Quintilian  referitoare la faptul că, de regulă, se scrie spre a povesti și nu pentru a dovedi ceva. Ei bine, prozele reunite în volumul RĂPIREA SÂNGERÂNDĂ (Editura Inspirescu – Satu Mare, 2016), cu o sugestivă grafică pe coperta întâi, dovedesc exact contrariul și anume că Ioan Barbu se înscrie între acei autori care nu concep să scrie decât pentru a lămuri, întări sau reîmprospăta dovezi ori complexul de împrejurări care au făcut posibile petrecerea unor întâmplări dureroase, uneori, chiar, tragice, pe care ține să ni le reamintească, în speranța, socra­tică, de a ne trezi ca, altă dată, să nu mai îngăduim așa ceva!
Cred, cu toată convingerea că, pilduitoarea sa implicare în urmărirea elucidării faptului asupra căruia își focalizează atenția, și-a pus amprenta asupra stilului specific, derutant, dându-i cititorului impresia că s-ar afla la granița dintre real și ireal, modalitate care îl singularizează între confrații săi prozatori. Accentuez, pentru a fi mai explicit, că Ioan Barbu scrie, aparent, cu o simplicitate și acuratețe duse la desăvârșire, încât cititorul captivat de eveniment, pe de o parte, trăiește ca și cum s-ar afla în adevărata realitate a întâmplării, oricât ar fi ea de îndepărtată în trecut, iar, pe de altă parte, și reușita în acest sens, se cuvine apreciată în mod deosebit, că odată intrat în acel timp, poate INTERVENI în desfășurarea întâmplărilor. Probabil că visul secret al autorului, imboldul care îl face să scrie, se află chiar în simțământul acestei posibile și necesare MODIFICĂRI a întâmplării, pentru repunerea lucrurilor în matca lor firească. De aici, venind ca o urmare firească, acele trăsături care fac farmecul scrisului lui Ioan Barbu. Începând cu întinderea abilă a urzelii în jurul locului, pentru a-i potența semnificația prin notații la amănunt („imobilul cu poarta ieșită la linia străzii”!!!, scos parcă în întâmpinarea evenimentului pe care are să-l găzduiască; „Domnule, dacă n-ai văzut partea asta a orașului, n-ai văzut nimic.” sau „De-ar mai fi Eminescu printre noi…” Etc., etc.) Și, atmosfera dialogului purtat de cavalerii de taină ai culturii române, din RĂPIREA, are tușe reverberatoare de semnificații („Cerul nu-l mai ascultă nici pe Dumnezeu!”, observație care poate fi alăturată unor numeroase versuri prin care se întreține combustia evocării și sublinierii  TRAGISMULUI CELOR CE SE ÎNTÂMPLĂ, precum și necesitatea liderilor în astfel de momente cruciale. Exemplar, în întregul său, mi se pare tabloul care se întipărește în mintea cititorului după parcurgerea prozei RĂPIREA SÂNGERÂNDĂ. Acu­mu­larea de secvențe după sec­vențe (versurile însuflețitoare sau tragice citate părând o însumare de memento-uri, spre neuitare) culminează cu închegarea picturii lui Felix Dubneac în care realitatea trăită își găsește echivalentul, pe cât de ireal, pe atât de înfricoșător: Iadul.
Apropo de scrierea simplă pe care o cultivă prozatorul Ioan Barbu, luați seama la acest final: „Când s-au retras, pășeau în tăcere sub o ploaie ușoară, zuruitoare, care mai mult lumina strada decât s-o întunece. Trecuse de miezul nopții.” Uimitoare, în cumințenia lor, aceste rânduri au o grea încărcătură semantică. Odată ce trecuse de miezul nopții, în firescul său, vine  timpul să se facă ziuă, adică acea zi în care autorul își pune întreaga speranță că întâmplarea în jurul căreia s-a întreținut dialogul din imobilul cu poarta ieșită la linia străzii are să fie preschimbată ca urmare a pronunțării recursului la care  are dreptul și procesul istoric…
În întregul său, proza scrisă de Ioan Barbu are o aură de blândețe, cum trebuie să fi avut, pe vremuri, discursurile profeților (este și motivul pentru care am folosit drept titlul la această Postfață versul eminescian: „Preot deștep­tării noastre, semnelor vremii profet”), pentru că și el are un suflet care nu-și îngăduie indife­rența, dimpotrivă, își asumă cu tot curajul rostirea adevărului, despre oricare dintre faptele netrebnice ar fi vorba, petrecute cu sau fără voia noastră, în varii împrejurări ale istoriei.
Ion NETE

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Cultura