Pagini (de neuitat) din memoria afectivă a satului românesc


„POVESTEA UNEI FEMEI”, roman de Constantin Argeşanu (Editura ROTIPO, Iaşi, 2014), atrage atenţia atât prin talentul literar al autorului, cât şi prin fresca bogat cuprinzătoare şi diversă de tipologii umane, întâmplări, medii sociale, pornind de la primitivismul comportamentului rural până la dezvoltarea unor concepţii filosofice de înalt nivel intelectual. Compoziţie romanescă de largă respiraţie, „Povestea unei femei” urmăreşte viaţa, de la naştere până la sfârşitul ei, a Bădiţei, personaj viu, conturat în tuşe puternice, povestită de însăşi eroină.
În prima parte a cărții există două planuri, clar definite, separate dar şi înlănţuite. Pe de o parte încântă frumuseţea aşezărilor omeneşti, statornicite din timpuri imemoriale în vecinătatea bălţilor din Lunca Dunării. Calmitatea, generozitatea paradisului vegetal, farmecul mirabil al priveliştii şesului, măgurilor şi colinelor, într-un cuvânt splendoarea peisajelor, ca formă neîntinată a naturii, purifică sufletul copilei care observă cu intuiţia prematură a nefericirii în dragoste, dar şi spirit de observaţie, trecerea anotimpurilor. Iată cum realizează minunea învierii naturii: „Salcia era prima care vestea primăvara, ea se îndrăgostea naiv la primul zâmbet al soarelui şi-ncepea să dănţuiască un joc plin de graţie şi de delicateţe, dând drumul crengilor lungi verzi să se-mbine şi să se îmbrăţişeze. Cu sfiiciune şi ruşine pentru goliciunea lor, fremătând de sănătate prin multitudinea de rădăcini aruncate care-ncotro în solul mişcător de luncă, sălciile acoperă crengile cu frunze lungi, dese, străvezi şi se împreună cu tulpinile brun-închis…”
Personajul principal al romanului, Bădiţa, încă de la naştere are un destin potrivnic, pornit dintr-o ocurenţă nefavorabilă, însemn ce-i va amprenta puternic existenţa ulterioară, tatăl prizonier al orgoliului exacerbat, nedorind-o pentru că nu se născuse băiat. Viaţa la ţară, din câte știm, este frumoasă, dar şi grea. Din fragedă copilărie, Bădița este învăţată să muncească, în concepţia ţăranului truda fiind o terapie a sufletului, cu rol important în conturarea caracterului, dar şi o necesitate vitală pentru supravieţuire, astfel că hoinăreşte prin această învălmăşeală clorofiliană mânându-şi bivoliţele, animale blânde şi afectuoase, în căutarea câmpurilor cu iarbă grasă, hrănitoare. Natura devine parte a sufletului ei, creându-se o legătură spirituală om-natură, cu înţelesuri misterioase şi impact definitoriu asupra formării personalităţii ei: „Plânsului meu prelung şi sfâşietor, bivoliţele i-au răspuns cu nişte mugete înfundate şi, într-o fugă dezordonată, bezmetică, s-au apropiat de Baltă. Au trecut-o iar, dislocând apa în fâşii mari, împrăştiind-o în toate părţile şi lovind cu putere în stratul de mâl de pe fundul Bălţii. Apoi, pline de noroi şi apă, m-au înconjurat.(…)…crezându-mă în pericol, s-au întors ca să mă protejeze.(…)Simţeam atunci că sufletul meu legase o punte cu sufletele lor şi că o comunicare într-un altfel de limbaj se înfiripase între noi. ”
Pe de altă parte, în celălalt plan, splendorii acestor locuri nesupuse voinţei controlate a omului, îi co­res­punde un comportament uman di­vers, cu alunecări nesocotite într-un primitivism necenzurat, în siajul căruia au loc infracţiuni de tot felul, de la răfuieli sub influenţa alcoolului ori acte de răutate, la crimă şi viol, ce par să fie la ordinea zilei în lumea satului, nemerniciile derulându-se într-o muţenie tacită, mascate de ruşine şi mândrie ori credinţa în justiţia divină.
O altă reprezentare a romanului este analiza psihologică a personajelor ce compun lumea Bădiţei, dar şi întâmplări ce se derulează odată cu trecerea timpului. Inteligenţa şi sensibilitatea, sufletul său iubitor o ţin aproape de mama cea blândă, harnică şi delicată pe care o îngrijeşte cu abnegaţie atunci când boala muşcă nemilos din trupul ei firav. În contrast cu mama este tatăl, viguros, impulsiv şi egoist, care le părăseşte atunci când boala şi necazul se încuibează în familia lor. Iana, sora cea mare dispare şi ea, găsindu-şi rostul în altă parte şi rămânând pradă unui statut social minor.
Sunt în roman scene antolo­gice, care produc, „nolens, volens”, un impact puternic în cugetul citi­torului: descrierile naturii, legătura puternic afectivă dintre copilă şi bi­voliţe, crima colectivă, violul, boala mamei, înfiriparea primei iubiri pentru Cristian, mai apoi căsătoriile nefericite, culminând cu supliciul la care o supune soţul orbit de gelozie, dar şi iubirea pentru copii, prietenia salvatoare cu Olguţa, ca şi ascen­siunea profesională şi intelectuală. Bădiţa ia viaţa în piept curajoasă, harnică şi cinstită, aşa după cum învăţase în copilărie că trebuie să fie o femeie, urmând exemplul mamei.
Constantin Argeşanu perfor­mează în acest roman contras­tul paradoxurilor: în lumea satului ni se relevă viaţa clocotitoare a micii comunităţi, cu lumea sa diversă, traversată de patimi – ură, invidie, răzbunări, iubiri deocheate – până la crime şi violuri, toate acestea petrecându-se în mijlocul naturii generoase, paradisiace, unică în splendoarea ei, Stoeneşti, Tangâru, Câlniştea ş.a. Mai apoi, în lumea urbană, întâlnim iubirea prietenia, ascensiunea profesională şi înaltele coordonate filosofice, în contrast teribil cu josnicia caracterului, alienarea, nebunia. De remarcat este firescul cu care autorul prezintă exodul puternic dinspre sat către oraş, fenomen susţinut în regimul comunist, pentru a se încuraja formarea unei noi intelectualităţi provenite din săracii mediului rural. Inteligentă, harnică şi cu o deschidere nativă înspre bine şi frumos, Bădiţa se înscrie printre exponenţi, reuşind să-şi termine studiile universitare şi să se ridice intelectual la un nivel superior.
„Povestea unei femei” este un roman interesant, original, incitant, complex şi divers prin tematica abor­dată în multiple planuri ca fond existenţial. Fetiţa care a copilărit în singurătatea bălţilor, alături de blândele bivoliţe, ia primele lecţii de viaţă de la natură: „Eu aveam grijă de bivoliţe, cu care închegasem parcă o comuniune de grup. Mă ac­ceptaseră în mediul lor, eram de-a lor, mă urmau supuse prin toate locurile pe care le străbăteam căutând cea mai bună hrană, cele mai bune ierburi, ca ele să se hrănească bine, să fie sănătoase şi să dea lapte mult şi bun.. Le simţeam cum se bucură atunci când, dimineaţa, le dădeam drumul din curte, că se simt bine atunci când le spălam la râu, le frecam coarnele, le masam capetele mari, cioturoase, şi le pupam pe boturile lor fragede, cu nările aburinde şi tremurânde.” Mai târziu, aceste lecţii, în simplitatea lor aparentă, o întăresc şi o ajută să ajungă o cugetătoare care reuşeşte să-şi subordoneze nimicnicia trupului în agonie spiritului şi raţionalului de înaltă volută.
În fapt, urmărind viaţa Bădiţei, romancierul Constantin Argeşanu reuşeşte să zugrăvească o frescă interesantă a satului românesc din proximitatea bălţilor din Lunca Dunării, din perioada imediată de după al doilea război mondial, continuând cu palierele existenţei urbane până către anii ’80 şi transformările de ordin social ce i-au însoţit existenţa. Romanul fiind „povestit”, la sfârşitul vieţii, de însăşi eroina în jurul căreia gravitează acţiunea şi celelalte personaje, avem de-a face cu un limbaj ce ţine mai degrabă de o exprimare intelectuală, elevată, cu puţine oaze de tezaur al limbii ţărăneşti.
Un capitol interesant îl constituie relevarea unor concepte, dintre care unul, cumva între religios şi laic, acreditând ideea că legile universului, convertite în legile moralei pământene, odată neres­pectate, pun în mişcare instanţa supremă care nu iartă, astfel că păcatele şi greşelile se plătesc şi/de către urmaşi. Ţintuită la pat de boala fără leac, Bădiţa nu se lasă pradă deznădejdii şi-şi îmbogăţeşte sufletul punând mintea la treabă, gândind şi reflectând asupra legilor ce guvernează viaţa pământeană şi universul, o introspecţie de ordin ştiinţific, elaborată, intrând în disciplina cuantică şi înţelegerea superioară a fenomenului religios. Dezvoltă o adevărată filosofie a credinţei în Dumnezeu, a relaţiei om-univers şi de aici înţelegerea şi acceptarea destinului, iertarea acordată răufăcătorului ca plată pentru răul făcut de înaintaş: „Principiile fizicii cuantice ne conduc la faptul că substanţa nu este altceva decât vibraţie. Vibraţia aceasta este dată de electroni şi de orbitele lor. Noi vedem obiectele, dar nu şi vibrațiile. Şi omul are vibraţia sa, propria sa frecvenţă.”
Destinul neîndurător îi apare ca plată a păcatelor înaintaşilor, astfel că-şi suportă cu stoicism şi înţele­gere boala şi neîmplinirile ce i-au traversat existenţa, acceptând iertarea ca principiu de viaţă. De fapt, chiar de la primele pagini ale romanului, autorul atenţionează prin glasul prorocitor al femeii din vis: „(…) vei ierta toate relele împotriva firii, împotriva legilor lui Dumnezeu-Tatăl; atât faptele oamenilor pe care i-ai cunoscut, cât şi pe cele ale neamurilor voastre; îţi vei ierta şi propriile greşeli… Asta va fi ultima ta încercare, după care te vei aduna ca să-ţi aşterni pe hârtie tot firul vieţii, aşa cum îl ştii.”
În noua sa înţelegere a vieţii, corpul uman, cel fizic, este datorat energiei sexuale, iar sufletul, cel spiritual, este datorat energiei subtile a universului în relaţia cu divinitatea. Moartea survine în existenţa noastră ca poartă de trecere dintr-un spaţiu energetic în altul, ca descătuşare a sufletului: „Prin moarte, omul se desparte de această sarcină trupească, fiindcă doar sufletul e veşnic, fiind de la Dumnezeu. Moartea este necesară fiecărui om, că prin moarte se distrug ultimele seminţe ale păca­tului stră­moşesc şi tot prin moarte se poate trece în viaţa viitoare trans­format şi îmbrăcat în trup nemuritor, înzestrat cu viaţă veşnică.” Dezvoltă o teorie foarte interesantă a lanţului ADN, predarea zestrei karmice de la generaţie la generaţie, într-un fel destinul ei înscriindu-se într-o coordonată superioară, eroică, spălând prin suferinţa sa fizică şi morală vibraţiile negative din existenţa telurică a înaintaşilor săi.
Un concept realist, de o înaltă înţelegere umană a tainelor vieţii şi universului, o îmbinare firească între zona „văzută” şi cea „nevăzută”, ca două componente aparţinând ace­leiaşi stări, energetice, aflată în diferite stadii de densitate: „Nemu­rirea, în realitate, este trecerea de la stadiul unui corp fizic cu o anume densitate, la o stare a aceluiaşi corp mai puţin densă, datorită creşterii vibraţiilor luminii, începând de la nivelul de celulă, până se ajungea la acel corp de glorie sau slavă, cum este descris în Biblie.”
Romanul depăşeşte anumite bariere scripturale şi deschide porţile unui concept abisal, naşte întrebări, deocamdată fără certe răspunsuri şi interpretări depinzând de stadiul dezvoltării spirituale a fiecărui cititor.
Cu acest roman, POVESTEA UNEI FEMEI, Constantin Argeşanu se înscrie în elita romancierilor care au reuşit să aducă pagini de neuitat din memoria afectivă a satului românesc, să ridice pe un soclu nemuritor lumea rurală din paradisul natural ce mărgineşte Lunca Dunării, din timpuri care s-au dus pentru totdeauna.
Eliza ROHA

Posting....