Nichita Stănescu ar fi împlinit 80 de ani

(31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)

„A vorbi despre limba în care gândești, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță apar te, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă”. Iată cum vorbea despre limba sa Nichita, unul dintre cei mai de sea – mă scriitori pe care i-a avut limba română, unul dintre poeții foarte rari ai lumii. N-a murit în zadar! A lăsat României și poporului său o moștenire literară uriașă ca valoare, „dumnezeiesc de frumoasă”.

„Eu sunt vorbirea acestei țări/ Limba ei numită LIMBA ROMÂNĂ…” Oare cum vorbesc unii, astăzi, despre „casa ființei noastre”? Hrăpăreții de bogății, care ne-au secătuit și sărăcit țara, unii detractori, oricât de mult se străduiesc cu ajutorul unor forțe oculte din afară, să ne distrugă ca neam, nu vor reuși să ne ia limba, portul și biserica, nu vor putea să ni-l ia pe Eminescu, Arghezi, Blaga sau

pe Nichita… Numele lor o să-l poarte „secolii din gură-n gură”, cele ale dușmanilor și zelatorilor de profesie, al detrac torilor se vor preface în praf și pulbere. Dacă nu i-am fi avut pe sfinții noștri

cărturari și pe cronicari, dacă nu i-am fi avut pe Eminescu, pe Creangă sau pe Caragiale, pe Cioran sau Eliade, pe Blaga, Arghezi, Eugen Ionescu sau pe Nichita (și pe mulți alți aștri) – lumea n-ar

fi putut înțelege limba română, iar cultura română ar fi fost colonizată, distrusă. Cuvântul scris a fost și rămâne politica noastră cea mai bună!

N-au murit în zadar 

N-au murit la Plevna în zadar

străbunii din legende şi din poveşti,

o dovedesc prea clar

cuvintele: Sunt, Eşti.

N-au murit în zadar

părinţii părinţilor noştri la Mărăşeşti,

o dovedeşte prea clar

vorba care-o zic azi: Sunt, Eşti.

În Tatra n-au murit în zadar

părinţii noştri cei tineri, cereşti.

Iată-ne, rostim cu mândrie şi clar:

Sunt, Eşti.