Luni, Începe Postul Paștelui
Postul Paștelui ține șapte săptămâni, începe după Duminica izgonirii lui Adam din Rai și se încheie în Sâmbăta Mare. Anul acesta, Postul Paștelui începe pe 27 februarie.
A fost instituit în cinstea Patimilor și Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, prin care noi am fost mântuiți, și nu reprezintă doar abținere de la anumite alimente, ci înseamnă și îndreptare sufletească prin spovedanie și fapte bune. Mai multe amănunte despre semnificațiile Postului Mare și cum trebuie înțeleasă această perioada de către credincioși ne-a oferit IPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului: ‘Postul Mare este un eveniment spiritual în viața noastră, o perioadă de pregătire deosebită. Este mare nu doar prin lungime, ci este mare tocmai prin importanța sa deosebită. Postul, în această perioadă, ne oferă bucuria de a trăi împreună cu Hristos, pornind întâi de la căința ta, pentru că Postul Mare trezește în noi acea tristețe evlavioasă, acea tristețe potolită, acea blânda tristețe. Postul de bucate cu postul de păcate este o lupta împotriva diavolului, împotriva satanei, lupta care aduce biruința. Cel mai important lucru este ca să simțim o izbândă, să simțim că într-adevăr postul este pentru noi o jertfă plină de bucurie.
Postul să ne aducă bucurie, pentru că este o șansă mare pentru noi, ca să lăsăm sufletul să biruiască acele tentații și acele zise plăceri ale trupului, patimile sau înclinațiile noastre spre păcat, pentru că noi, renunțând la anumite alimente, să postim renunțând la păcatele noastre, să trecem apoi prin baia lacrimilor, prin Taina Spovedaniei, cât mai des, și să ne pregătim printr-un efort ascetic ca să îl primim pe Hristos, Care este bucuria noastră și Care transformă tristețea într-o stare de bucurie și de comuniune’.
În această perioadă, în toate locașurile de cult ortodoxe se oficiază o serie de slujbe și rânduieli liturgice deosebite, specifice numai acestei perioade. Slujbele care se săvârșesc în timpul Postului Mare sunt cu totul speciale, deoarece nu le mai întâlnim în timpul anului bisericesc. Întâi de toate începem cu rugăciunea Sf. Efrem Sirul, o rugăciune de pocăință; al doilea element special pe care îl vom întâlni chiar în săptămâna aceasta și în săptămâna a V-a din post este Canonul Mare; al treilea tezaur liturgic al Bisericii Ortodoxe este Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Toate acestea marchează tristețea, acea tristețe de a nu fi sfânt, tristețea de a te fi aflat exilat departe de Dumnezeu, dar această tristețe este înlocuită de bucuria întâlnirii cu Hristos, pentru că sâmbătă și duminică sunt săvârșite Liturghiile euharistice, și anume Liturghia Sf. Ioan și Liturghia Sf. Vasile. Tristețea aceasta, exersată prin rânduielile liturgice, ne oferă o liniște, ne oferă o libertate, pentru că noi ieșim din lumea aceasta tumultuoasă. Slujbele sunt lungi, dar ele ne creează o stare de fericire, care nu-i o fericire momentană, o fericire care piere, ci o fericire profundă. Toate rugăciunile acestea sunt dublate de actul de căință, de metanie. Ne plecăm în fața lui Dumnezeu și ne supunem ca unui Atotstăpânitor. Ne dăruim pe noi înșine și toată viața noastră lui Hristos.
Obiceiuri din Postul Mare
Pregătirea spirituală pentru sărbătoarea Paștelui începe din ultima săptămână a Câșlegilor de iarnă, numită de popor și Săptămâna Albă. În acest interval de timp, nu se mănâncă carne, este permis a se consuma ouă, lapte și produse obținute din lapte dar nu se fac nunți sau alte petreceri cu muzică. Săptămâna Alba se termină cu Duminica Lăsatului de Sec care, cândva, era o adevărată sărbătoare familială și chiar comunitară, încă din preziua acestei duminici, femeile pregăteau bucate pentru masa nocturnă la care participau toți membrii familiei și invitații acesteia: vecini, rude, prieteni. Petrecerea nocturnă purta numele de Lăsatul Secului și continua până către miezul nopții, moment în care fiecare mesean mânca în mod ritualic câte un ou zicând: “oușor, oușor, să-mi fie postul mai ușor”.
În Duminica Lăsatului de Sec fetele și flăcăii rămași necăsătoriți în câșlegile de iarnă erau luați în derâdere în cadrul unui obicei numit strigările de peste sat. Flăcăii se adunau în cete, se urcau pe înălțimile satului de unde slobozeau roti mari din paie aprinse și-i satirizau, prin strigături sub formă de dialog, pe cei rămași necăsătoriți.
Prima zi de după Lăsatul Secului se numea Lunea curată, zi în care femeile nu lucrau nimic în afară de spălatul ritual al vaselor pe care, mai apoi, le urcau în podul caselor. Tot în această zi, după petrecerea bahică nocturnă, unul dintre membrii familiei se scula mai de dimineață, lua fața de masă cu firimiturile rămase de la ospăț, ieșea cu ea afară și arunca resturile de mâncare păsărilor din curte zicând: “Veniți păsări să vă dau și vouă din bucatele mele cu care prind postul, dar și voi să prindeți post de la bucatele de vară”. Acest ritual avea scop profilactic și apotropaic, de apărare a viitoarelor recolte de atacul păsărilor.
Marțea din prima săptămână a Postului Mare era numită și Marțea strâmbă sau Spolocania. În această zi, femeile luau furca de tors și mergeau la crâșma satului pentru a se “clăti” cu țuică de mâncarea de frupt (de dulce). Aici, ele beau rachiu fiert cu piper în credința că le va crește cânepa mare, iar pentru a fi sigure de această reușită aruncau cu paharul de băutură în tavan zicând: “atâta să crească cânepa în vară”. În această zi, se mânca doar pâine nedospită și se bea moare de varză acră.
În prima sâmbătă din Postul Mare se sărbătorea Ziua lui San – Toader, sfânt care a fost canonizat de către biserica ortodoxă datorită faptelor sale dar pe care tradiția populară îl ține de teama pedepselor aplicate tuturor celor care nu-l respectau. San – Toader și caii ce-l însoțeau rupeau, conform tradiției, lanțul lui Sânt – Ion pentru a lăsa drum liber anotimpului călduros. Ei păzeau Soarele pentru a evita fuga acestuia către miază – noapte și pentru a salva, astfel, omenirea de la noaptea veșnică.
Cailor lui San-Toader le erau consacrate de la cinci până la douăsprezece zile, începând cu Lunea Curată, Săptămâna Albă fiind cunoscută și sub numele de Săptămâna Cailor lui San – Toader. Conform credinței populare, caii lui San -Toader sunt ființe mitice hipomorfe, cu aspect de flăcăi dar care au coada ascunsă în ițari și copite ascunse în opinci. Ei întronează ordinea la începutul Postului Mare, închizând șezătorile și petrecerile. În nopțile Cailor lui San – Toader, fetele nu mergeau la șezători, se închideau în case și răsturnau cu gura în jos toate vasele pentru a împiedica aceste spirite năprasnice să se ascundă în ele. Cel mai important, dar și cel mai temut, dintre cai este San – Toaderul cel Șchiop sau San – Toaderul cel Mare celebrat în sâmbăta Săptămânii Albe. În săptămâna numită a Cailor lui San – Toader, femeile nu urzeau,”pentru a nu li se încurca firele”, și nu torceau, ca “să nu te calce caii”.
În sâmbăta lui Toader, înainte de răsăritul soarelui, fetele se duceau în pădure, în locuri curate, “unde nu ajung găinile și nu se aud câinii”, și căutau rădăcini de iarbă mare sau popalnic. Când săpau aceste plante, în locul de unde luau rădăcinile puneau sare, făină sau alte produse. Întoarse acasă, fetele fierbeau aceste rădăcini iar cu leșia rezultată se spălau pe cap în credința că le va crește părul mare și frumos. După spălarea capului, în timp ce se pieptănau, fiecare zicea: “Toadere, San – Toadere,/Dă cosiță fetelor cât coada iepelor/Și chica pruncilor cât coama cailor”.
Tot în dimineața Sâmbetei lui San – Toader, se mai obișnuia ca fetele să adune din ieslea cailor strohul de fân, îl fierbeau în vase curate și se spălau cu fiertura astfel obținută pe cap, în credința că vor avea părul frumos și bogat și vor fi plăcute flăcăilor. Un alt obicei din această zi, păstrat până târziu în Bucovina, era acela al tunderii coamei la viței și mânji și al cozilor la iepe (acțiune cunoscută sub numele de costrujire), părul rezultat fiind pus în mușuroaiele de furnici pentru ca “animalele din gospodărie să se înmulțească precum furnicile”.
În sâmbăta de San – Toader se făcea coliva de grâu (Coliva lui San – Toader) care se ducea la biserica unde se sfințea și se împărțea copiilor sau oamenilor săraci. Din această sâmbătă, începeau slujbele speciale pentru morți, slujbe ce aveau loc în fiecare sâmbătă din Postul Mare și se terminau în Joia Mare. În Sâmbăta lui San – Toader se desfășura, astfel, un scenariu complex de înnoire simbolică a timpului calendaristic, celebrat altădată, mai ales în mediile pastorale, la început de primăvară.
Din marțea de după Lăsatul Secului începe Postul Mare propriu-zis, ce durează șapte săptămâni, etapă calendaristică în care nu se consumă carne, lapte, brânză și ouă, alimentația bazându-se integral pe produsele vegetale. În această perioadă, în gospodăriile tradiționale se desfășura o intensă activitate în domeniul industriei textile casnice. Se torcea de zor, se țesea iar femeile tinere și fetele își coseau, pe ascuns, frumoasele cămăși cu care se îmbrăcau în ziua de Paști.
Mijlocul Postului Mare este marcat prin ziua numită Miezul Păresimilor. Această sărbătoare cade întotdeauna într-o zi de miercuri. Ziua oferea, altădată, gospodinelor prilejul de a număra ouăle strânse până atunci și de a evalua numărul de ouă de care aveau nevoie pentru buna pregătire a Sărbătorii Pascale. De asemenea, femeile socoteau acum cât s-a tors din cantitatea totală de cânepă, apreciind data aproximativă când urma să se termine operația, întrucât era obligatoriu ca această activitate să se încheie până la Joia Mare.