La porţile dorului de Moţoc


După decesul, în decembrie 1983, a băileşteanului de geniu, Amza Pellea, am citit în revista Flacăra (condusă pe-atunci de poetul Adrian Păunescu) o poezie dedicată marelui actor, al cărei conţinut m-a impresionat atât de mult, încât am decupat-o (conform obiceiului pe care mi-l făcusem) şi am reţinut-o în arhiva personală. Poezia, al cărei autor atunci nu-mi spunea nimic, avea titlul Final de spectacol şi suna astfel: E linişte. Cortina a căzut,/ Dar niciun spectator nu se ridică./ Stăm cotropiţi de-un tragic viscol mut,/ Actorul a plecat.Lacrima pică.// Mai tristă-i lumea fără Nea Mărin,/ La Băileşti sunt sufletele-n bernă,/ Cum să scăpăm de-acest fantastic chin/ De-a şti că despărţirea e eternă?// Nimic nu se mai poate întâmpla,/ E mai săracă astăzi scena lumii,/ Cu el parc-a pierit din noi ceva/ De preţ, ce-a luat înfăţişarea humii.// E iarnă-n lume, iarnă e şi-n noi…/ Zăpada, doar, se cerne fără vină,/ De parcă albul ei delir greoi/ E-o ultimă cădere de cortină.
După ani şi ani, revenind prin pensionare din oraşul lui Bucur în ţinutul de baştină, Râmnicu-Vâlcea, am căutat într-o zi ceva în fondul de documentare şi am dat peste această poezie. Am recitit-o cu aceeaşi emoţie şi, uitându-mă la autor, am constatat că deja îl remarcasem printre iluştrii oameni de cultură ai judeţului în persoana lui Doru Moţoc. Participant fiind la numeroasele acţiuni cultural-artistice desfăşurate pe plan local, am avut ocazia, la unele dintre ele, să remarc figura emblematică a intelectualului de marcă Doru Moţoc şi să constat că acolo unde era prezent, activităţile căpătau o lumină aparte, o lumină a înţelepciunii, a elocinţei, a artei dusă la superlativ.
După ce am reuşit să procur cărţile Cam târziu, domnule Godot! şi Blues pentru saxofon alto scrise de Doru Moţoc, mi-am exprimat modesta-mi părere cu privire la conţinutul acestora în ziarul Curierul de Vâlcea editat de reputatul  scriitor Ioan Barbu.
Cu prilejul împlinirii a cinsprezece luştri de viaţă, lui Doru Moţoc i s-a oferit o frumoasă surpriză de către doi corifei ai culturii vâlcene, Gheorghe Deaconu şi Ion Soare, prin editarea lucrării Doru Moţoc sau chipurile iubirii de teatru la Editura Patrimoniu din Râmnicu-Vâlcea. Mi s-a oferit această carte cu prilejul lansării şi am purces la lecturarea ei, convins fiind că voi avea ocazia să-l descopăr pe Doru Moţoc ca pe o strălucitoare personalitate culturală a momentului.
Convingerea mea a fost cu temei, pentru că, într-adevăr, lucrarea se constituie într-o pledoarie de suflet a celor doi distinşi cărturari pentru omul care a însufleţit cuvântul şi l-a dăltuit la porţile dorului cu meşteşugul şi migala demne de un înger al artei. Bănuiam că Doru Moţoc posedă o sumă de însuşiri artistice, dar cartea a avut menirea să le concretizeze şi să-mi dezvăluie capabilităţile şi talentul de actor ale lui Doru Moţoc, de dramaturg, de poet, prozator, publicist, traducător, cercetător umanist, mentor, puţini fiind oamenii de cultură în persoana cărora să fie întrunite atâtea calităţi şi aptitudini artistice.
Privirea diacronică a devenirii sociale, profesionale şi artistice a lui Doru Moţoc este efectuată cu atâta migală de către cei doi autori, încât la sfârşitul cărţii rămâi uimit, atât de valoarea umană şi de complexitatea personalităţii lui Doru Moţoc, dar şi de truda la care s-au supus de bunăvoie Gheorghe Deaconu şi Ion Soare pentru a scoate la iveală o asemenea bogăţie de date şi informaţii despre Doru Moţoc şi opera lui.
Nu ştiam, şi aflu din această carte, că Doru Moţoc, nu numai că a scris un teatru de valoare, dar a şi jucat cu mare talent, el însuşi, diverse roluri pe scene teatrale; nu ştiam şi aflu din această carte că piesele sale s-au jucat cu mare succes pe scenele marilor teatre din Bucureşti şi din ţară şi că au fost interpretate de cei mai mari actori români: Radu Beligan, Ştefan Bănică, Virgil Ogăşanu, Ştefan Velniciuc, George Oancea, Vistrian Roman, George Motoi, Leopoldina Bălănuţă, Valeria Seciu, Ion Marinescu, Ştefan Radof, Mircea Albulescu, Magda Catone, Valentin Uritescu ş.a., adică de către floarea actorimii române contemporane.
Mai aflu din carte că, având în minte sugestia părinţilor săi că “întotdeauna, undeva o lumină rămâne aprinsă”, Doru Moţoc s-a întrecut pe sine, construindu-şi temeinic o scară a afirmării pe care a urcat curajos treaptă cu treaptă până la nivelul cel mai de sus, fără ca bucuria înălţimilor să-i ştirbească în vreun fel modestia, realismul, raţiunea, bunul simţ şi buna cuviinţă cu care s-a făcut remarcat în rândul confraţilor de condei şi de scenă.
Cartea ne dezvăluie şi  faptul că Doru Moţoc a deprins meseria armelor la o unitate militară din Botoşani alături de Mircea Radu Iacoban şi Alexandru Arşinel, dar şi  că şi-a început cariera de dascăl în pitoreasca localitate Budeşti (actualul meu loc de reşedinţă). Este demnă de reţinut, de asemenea, strădania lui Doru Moţoc, aşa cum rezultă din carte, de a demonstra că acţiunea din piesa O scrisoare pierdută a lui Caragiale s-ar fi putut petrece la Râmnicu-Vâlcea, el aducând, în sprijinul afirmaţiei sale, argumente mai mult decât plauzibile.
Cartea lui Gheorghe Deaconu şi Ion Soare, scrisă cu măiestrie şi profesionalism, îţi oferă şansa unei lecturi minunate, unui exerciţiu spiritual complet şi benefic, ea se constituie, totodată, într-un bun prilej de cunoaştere temeinică a uneia dintre marile personalităţi culturale locale şi naţionale. Cine l-a cunoscut pe Doru Moţoc şi i-a citit opera nu poate să-l uite nici pe omul Moţoc, dar nici opera lui, şi permanent are în suflet un sentiment nestins de dor pe care şi-l ostoieşte bătând cu evlavie la porţile dorului de Moţoc.
Ilie Gorjan