Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

23 septembrie 2020

Îngerul morții


În urmă cu un an, am citit cartea Delirul, vol. II, scrisă de Ștefan Dumitrescu (în fotografie), apărută la Editura Fortuna. Despre autor nu știam mai nimic, în schimb, citind cartea, am avut impresia că autorul nu poate fi altul decât genialul Marin Preda, cel care scrisese vol. I, atât de mult semănau cele două stiluri literare. Talentul indubitabil al lui Ștefan Dumitrescu îmi crea impresia că Delirul, vol. II, nu era cu nimic mai prejos decât vol. I, ba chiar mi s-a părut că are un plus de vitalitate, de suspans, de armonie literară și de substanță epică față de cartea lui Preda. M-am interesat cine este Ștefan Dumitrescu și am aflat de la Ioan Barbu tot ce se putea ști despre conjudețeanul și leatul meu; și după ce m-am informat în suficientă măsură, nu m-a mai surprins valoarea literară a romanului Delirul, vol. II, scris de Ștefan Dumitrescu, în urma unui concurs național inițiat de Ion Cârstoiu – și câștigat de scriitorul de obârșie vâlceană.
De curând, am intrat în pose­sia altor cărți scrise de Ștefan Du­mitrescu. Am început lectura cu romanul „Prea adânc m-ai rănit, femeie!” (Editura eLiteratura, Bu­cu­rești, 2014) și la finalul cărții am rămas, pur și simplu, extaziat, întrucât din multitudinea de ro­mane pe care le-am citit, nu cred să mă fi impresionat, atât de profund, vreun altul, așa cum a făcut-o acesta.
Este romanul unor povești de dragoste demențiale, dincolo de limitele normalului, cum poate mai rar întâlnești în literatură, conce­pute cu migală, după o asiduă documentare prealabilă, creionate în spații temporale și geografice diferite și izvorâte parcă dintr-un creuzet al miracolului, dar și al tragismului fără limite.
Acțiunea romanului se deru­lează în jurul a doi bărbați, Vicențiu Alexandru și Iorgu Comanu, ambii de o „frumusețe peste măsura firii bărbătești”, înzestrați cu un altru­ism ieșit din comun, cu dragoste și respect față de semeni, cu o asi­duă sete de cunoaștere și cu un talent (fiecare în domeniul său) aproape dumnezeiesc, ce le va aduce atât satisfacții, dar și multe necazuri.
În prima parte a romanului, profesorul de muzică Vicențiu Ale­xandru, repartizat într-un orășel de provincie după absolvirea facultății de profil, primește oferta de a o medita pe fata Atanasiei Gomoiu, soția unui mare ștab comunist din regiune. Între cei doi se naște o puternică relație de iubire, consu­mată, în repetate rânduri, atât în apartamentul pe care Atanasia îl procură pentru profesor, dar și în casa acesteia. Deși Vicențiu Alexandru, dovedind spirit altruist fără seamăn, încearcă să se opună acestei relații, până la urmă ajunge să se îndrăgostească și el de frumoasa Atanasia și lucrurile iau o turnură periculoasă, așa cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri.
Scriitorul pune în pagină o dragoste apropiată de sublim, dar și de nebunie, mai ales din partea Atanasiei, neglijată și înșelată de soțul ei, un parvenit comunist cu apu­cături retrograde și mitocă­nești, o dragoste fierbinte pe care Ata­nasia o încheie brusc, cerându-i lui Vicențiu, fără nicio motivație, să întrerupă orice relație cu ea. În­dră­gostit peste măsură de Atanasia și neputând s-o părăsească, Vicențiu insistă pentru continuarea relației lor de iubire. Drept răspuns, Ata­na­sia îi comunică soțului ei că pro­fesorul îi face avansuri și îl roagă s-o scape de el. Pentru Vicențiu începe calvarul. Este arestat de către miliție, bătut, amenințat, soli­citându-i-se ferm să părăsească imediat localitatea, altfel va face ani grei de pușcărie pentru „uneltire contra ordinii sociale”.
Pierzându-și în acest mod și apartamentul și locul de muncă, Vicențiu ajunge în București, într-o stare psihică vecină cu nebunia. Este adăpostit și îngrijit de către foști colegi și prieteni. Datorită lui Paul Staicu, dirijorul orchestrei Ra­dio­difuziunii, care îi valorifică lucră­ri­le muzicale (avea un talent ex­cep­­ț­ional!) ajunge celebru, atât în țară, dar mai cu seamă peste ho­ta­re, fiind considerat de specialiști „un al doilea George Enescu”. Dar gândul că Atanasia i-a făcut o ne­dreptate de neconceput și iubirea pe care i-o poartă în continuare îl dis­trug, atât fizic, cât și psihic. În­cercările pictoriței Ana Calafeteanu și ale doctoriței Adela, ambele în­drăgostite de el, de a-l pune pe pi­cioare, dau greș. Lovit de o boală incurabilă, sfârșește pe un pat de spital, sub îngrijirea Adelei, cu imaginea Atanasiei în fața ochilor, care, la rândul ei, înnebunise, fiind internată într-un ospiciu.
Un al doilea personaj central al cărții este Iorgu Comanu (Iorgulos Comneanul, după semnătura de pe acte), mult asemănător în privința carac­terului cu Vicențiu Alexandru. Scriitorul mută acțiunea la începutul secolului al XVII-lea unde Iorgu, fiu de boier, după ce se școlește și capătă o pregătire de excepție, își începe cariera la Cons­tantinopol ca secretar în casa ban­cherului Ianopoulos. Fiica aces­tuia, frumoasa Vicenția, se în­drăgostește de Iorgu în asemenea măsură încât, decât să accepte oferta tatălui ei de a se mărita cu italian bogat, preferă să se sinu­cidă, aruncându-se în mare, pro­vo­când o adevărată traumă în su­fletul lui Iorgu, care, între a accepta iubirea Vicenției și respectul față de stăpânul său, a ales a doua so­luție, el considerând că sufletul lui era dăruit pentru vecie Domnului. Pe același considerent refuză și iubirea nebună a maicii Amfilonia, stareța Mânăstirii din Vale, unde se angajase ca secretar, determi­nând-o pe aceasta să înnebu­neas­că, apucând calea codrilor, cu tur­me de lupi și alte fiare sălbatice după ea. Iorgu pleacă de la mâ­năs­trie, fiind angajat ca secretar de către postelnicul Constantin Râmniceanu, pentru meritele sale în întocmirea actelor contabile și juridice, dar și pentru talentul său de a concepe lucrări științifice cu tematică diversă. Numai că soția noului stăpân, postelniceasa Mar­ghioa­la Râmniceanu, „o femeie înal­tă, nespus de frumoasă, cu pă­rul învoalat, de culoarea castanei coapte”, văzând „chipul solemn și îngeresc al bărbatului”, face o p­a­siune soră cu leșinul pentru el și, folosind fel de fel de tertipuri vrăjitorești cu ajutorul doicii sale, nu se lasă până când nu-i obține dra­gostea. Apelează și la un și­retlic, tot vrăjitoresc, spunându-i lui Iorgu că Vicenția, fata lui Ianu­pou­los, îi apare în vis, declarându-i că este pe placul ei iubirea pe care i-o poartă și, cu siguranță, îi va apărea și lui în vis, cerându-i s-o iubească pe Marghioala.
Conștientă fiind că Iorgu, cu toate însușirile lui, poate fi luat la Curte, ca slujbaș al statului, pentru a nu-l pierde și a-l ține cât mai mult legat de ea, îl însoară cu Irina, fiica boierului Pârscoveanu, nași de cununie fiind chiar ea și postelnicul Râmniceanu. În urma unui proces de conștiință, că încalcă precep­tele creștine și morale ale familiei, trădându-și soția, o anunță pe Mar­ghioala că relația lor trebuie să în­ce­teze pentru a-și dedica întreaga viață soției sale Irina și copilului care urma să se nască. Mar­ghioa­la, într-un acces de furie și gelozie, ia un cuțit și-l înfige în inima lui Iorgu, omorându-l pe loc, punând capăt, astfel, vieții unui înger al morții și unui diavol al iubirii.
Doica postelnicesei îl îngroapă la rădăcina unui stejar împreună cu o găleată de galbeni și călimara lui de scris, luând toate măsurile pen­tru ca uciderea lui Iorgu să rămână o taină de nedeslegat pentru tot­deauna. Trupul lui va fi descoperit, datorită unui lup bătrân, abia în 1938, de către urmașii săi Nicolae și Vasile Otcoman.
Cuvintele sunt puține pentru a reda în profunzime conținutul aces­­tui roman, rămânând citito­ru­lui plă­cerea de a descoperi ceea ce n-am putut să surprind în aceas­­tă scurtă cronică. Impresia pu­ternică pe care mi-a produs-o romanul lui Ște­fan Dumitrescu, mi-a inspirat ur­mătoarele versuri: „Noi doi sun­tem aceeași frunză,/ același sânge și același semn,/ suntem o rană albă și confuză,/ dintr-un ascuns și prea rebel îndemn.// Noi doi sun­tem același drum/ cu punți de piatră și cu margini reci,/ aceiași ochi de plumb și fum/ și-aceleași vechi, sălbatice poteci.// Noi doi, aceiași vechi stingheri/ cu patima de mână pe la porți,/ suntem din nou aceiași, ca și ieri,/ mai surzi ca vântul și mai morți.// Noi doi lăsăm o dată-n calendar,/ un scurt delir, o copcă veche,/ ne-aprindem steaua cu un vechi amnar,/ și punem clipa sus după ureche.”
Ilie Gorjan

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Cultura