Echilibrul vieţii şi poezia opţiunilor vitale („Fluturii mutanţi”, de Passionaria Stoicescu)
O poezie grea, nu ca dificultate a receptării, ci grea de idei şi semnificaţii, într-o plenitudine a vieţii ca trăire şi a conştiinţei ca luciditate într-o ordine a lumii coerentă şi transparentă, nu trebuie despărţită de autoare, o poetă care ar fi meritat o recunoaştere mai nuanţată şi o cotă de valoare la nivelul cel mai înalt al poeziei feminine actuale. De altfel, ca poet, autoarea se poate dispensa de atributul echivoc „feminin”, intrând în categoria creatorilor care interferează şi asociază iubirea şi credinţa, într-un mod particular, indisociabil de organicitate.
Poezia Passionariei Stoicescu fiinţează independent de principiile tipologice curente, nu numai feminin/masculin, dar şi modernism/tradiţionalism, inovaţie/experiment. Autoarea nu resimte şi nu preia distincţiile specifice ale generaţiei cronologice şi chiar rămâne indiferentă la conceptul spaţial originar – ceea ce nu înseamnă că este preluată ca un trofeu de preţ de provincialitate (buzoiană, bunăoară).
Versuri de mare cursivitate şi acurateţe, un discurs liric de limpezime şi directitudine, care a renunţat la toate podoabele, anunţă o creaţie cristalină reflectată prin cristale de gheaţă. Există un anumit aristocratism al dicţiunii poetice, care propune o orchestraţie ceremonială, o oficiere ritualică, o anume solemnitate ca pentru zilele de sărbătoare.
Volumul „Fluturii mutanţi”, apărut în colecţia de mare prestigiu „Opera omnia. Poezie contemporană” a Editurii TipoMoldova din Iași – director, Aurel Ștefanachi – este un florilegiu din întreaga operă poetică (15 cărţi de poezie) la care se adaugă 7 de proză şi 38 literatură pentru copii, în total 60 de cărţi publicate. Cartea aceasta, apărând la maturitate deplină, preia reprezentativitatea asupra distincţiilor cunoscute, de forţă, directitudine şi de rafinată semnificaţie. În poezia de elan şi vitalitate, de expresivitate dinamică, nu de puţine ori se aud acorduri de revolte argheziene – confirmând semnul puterii lingvistice – caz unic în care lirica unei „doamne “de fier” poartă pecetea autorului „cuvintelor potrivite”, şi chiar în sensul plenar de vină genealogică şi angelizare terestră. Iată poemul Până şi în visatele Graale: „E o vinovăţie ce mă fură/încrederii că sunt nevinovat/de ceea ce soreşte-n cer de gură,/de ceea ce s-a spus şi s-a uitat.//Până şi în visatele Graale/cu aerul albastru de răsfrânt/s-a mai tăiat în gerul din vocale/făptura unui înger de pământ.//Aceeaşi mare altfel repetată/e semnul izbăvirii prin înot…/Tac rădăcini, dar florile m-arată/îngăduind puţinul pentru tot!”
Passionaria Stoicescu este unul dintre puţinii poeţi care nu consideră că e desuet şi nici ridicol să se întrebe „Eu pentru cine scriu?”, într-o lume în care sacrul a devenit profan, pescăruşii caută peşte în gunoiul de la restaurant, iar trădătorii de ţară plâng de dorul patriei. Poezia îşi asumă o vastă cuprindere a omenescului şi cotidianului într-un spirit de luptă care îl umanizează pe om.
În poemele mai noi, deşi universul liric nu s-a modificat radical, discursul emergent se moderează, poezia capătă o aureolă sapienţială, unele devenind balade cu un fel de morală implicită. Poeta se interesează de spiritul poeziei şi de condiţia poetului, ajungând la alte adevăruri decât convenţiile textualiste. Textul următor, păstrând caracterul baladesc de fabulă morală: „ – Pentru ce-i făcută această zi?/Întrebă poetul deschizându-şi sufletul/(pentru că n-avea fereastră)…/ –Pentru a fi trăită cu puritate,/şopti alb zăpada murind în noroi/sub picioarele trecătorilor…// – Pentru a nu arăta lumii decât partea (pe care n-o poţi ascunde), foşni copacul ţinându-şi cu străşnicie/rădăcinile în pământ…// – Pentru a mă juca vesel,/râse copilul fără griji/Pentru a înţelege din toată/demenţa acestei lumi/sunt singurul zdravăn,/strigă privind niciunde nebunul…//Poetul îşi ferecă sufletul/şi se trezi niciunde/cu o nouă faţă în aceeaşi lume;//avea disperarea culpabilă a zăpezii,/încrâncenarea ipocrită a copacului,/inconştienţa fericită a copilului/şi victoria neputincioasă a nebunului.”
Poate că insist exagerat asupra ideii unui proiect poetic înaintea poeziei şi organicităţii creaţiei, excluzând ipostaze şi variabile, dar prezumţia unor metamorfoze este inclusă în semnificaţia titlului, ca şi în acest poem, Hohotitor: „Pădure toamna-sufletul meu/hohotitor curcubeu;/ţipăt oranj,/aur mascând/vegetalul deranj;/roşu şi galben/până la flacără/şi bietul verde/care se apără…/Pădure toamna-/suflet nebun/tac verde/scriu galben,/simt roşu spre brun,/aud indigo,/în albastru înot/şi mă tem violet/violent pentru tot…”
Deşi există texte care aduc elogii sarcastice negrului şi griului, poezia nu e obsesiv entropică, nici depresivă. Textele au un grad înalt de originalitate şi devin exemplare sub raportul interferenţei şi mixturii miturilor antice, cu cele moderne, de exemplu, mitul lui Ulisse, contaminat de semnificaţii din rimbauldiana „corabie beată”. Poezia îşi asumă un prezent dezarticulat, ca şi o fabuloasă biografie aluvionară, cu o dezarmantă sinceritate care, uneori, echivalează cu forţa expresivă caracteristică. Spiritul programatic se întrevede în toate textele gândite ascensiv, în trepte de acumulare şi aşteptare. Posibilităţile de exprimare sunt foarte puternice şi nuanţate ca în acest excelent Descântec de legat: „Înlănţuie-l iarbă,/sângele să-i fiarbă/şi tu, plâns de rouă,/dă-i lacrimă nouă,/tu, pădure verde,/adu-mi-l şi-l pierde,/iar tu, curcubeu,/fă-i cerul mai greu, ochiul heleşteu/şi-n unda lui – eu…/De-o privi mai rar/din nimic s-apar…/Soare de amiaz/fă-mă umblet treaz./Flacără-n amurg/înspre el să curg/şi pe întunerec/blând să mă desferec/şi-ncă pe lumină/să tânjesc de vină/şi până în zori/să-i fiu pat de flori…”
Criticii, oricât de reputaţi, nu prea au surprins specificul real al poeziei Passionariei Stoicescu, care nu e, neapărat forţa, puterea de a se exprima în lume, ci aspiraţia, la frontiera utopiei, de a disocia frumuseţea şi coerenţa lumii, din vastul câmp de determinări care o opacizează.
Aureliu Goci