De-o vârstă cu veacul
La doi pași de Biserica Sf. Apostol Andrei, pe strada Grigore Antipa, în casa cu nr. 20 (din cartierul Morilor) viețuiește Maria Odae, împreună cu fiica sa, tot Maria, farmacistă, cu soțul acesteia, inginerul Gheorghe Cărbunescu și cu fiul lor Bogdan. Fapt destul de rar întâlnit în vremea aceasta, când majoritatea bătrânilor noștri, care nu pot opri timpul în loc, își duc traiul în amar și singurătate, cu o pensie, cum se zice, „de râsul lumii”. Vorba romanței, pe care cu o voce de aur o cântă chiar ginerele Doamnei Maria de-o vârstă cu veacul: „Am început să-mbătrânesc/ timpul nu pot să-l mai opresc/ a mai trecut încă o zi/ și vremea-n loc n-o pot opri.// Bătrânețe, haine grele/ cum să fac să scap de ele/ trec zilele, trec și eu/ Îmbătrânesc și-mi pare rău…”. În cazul Doamnei Maria Odae gestul fiicei sale și a membrilor familiei acesteia (soț și fii) este unul nobil, demn de admirație – ca să nu-și abandoneze mama aflată la o vârstă venerabilă și să locuiască împreună cu ea.
Maria Odae este venită în orașul de pe Valea Oltului de pe plaiuri moldave, fiind născută, cum spuneam, cu un secol în urmă, în Răucești, județul Neamț. Frumoasă și rară coincidență, o putem numi istorică: mama, bunica și străbunica Maria își aniversează secolul de viață odată cu Trianonul, fiindcă a văzut prima dată lumina soarelui în România Mare abia născută și ea. Trecuse doar o lună de la actul istoric săvârșit de Marile Puteri care recunoscuseră Unirea Transilvaniei cu România, când Ungaria acceptase noile granițe din Europa Centrală și de Est și chiar ea obținea independența față de Austria.
Scriitorul columbian Gabriel García Márquez ne-a lăsat moștenire celebrul său roman „Un veac de singurătate”. Sărbătorita noastră s-a străduit și a reușit, în veacul ei, să lase urme curate, încărcate de iubire, bunătate și mărinimie. Ca bătrânețile să nu și le trăiască în singurătate, ci împreună cu cei dragi. „Puteam s-o lăsăm în singurătate – îmi spunea mai deunăzi ginerele său, George Cărbunescu – lipsită de grijea și mângâierile noastre? Putem uita, oare, zilele când, tineri fiind, ne aștepta în poartă cu pâinea proaspătă de-abia scoasă din cuptor, iar pe masă aburea borșul moldovenesc și ne făcea cu ochiul friptura de pe grătar? Și ne mai întâmpina cu zâmbetul ei cald și vocea blândă: «Bine ați venit, copiii mei!»”.
„Cine are părinți, pe pământ nu în gând/ Mai aude și-n somn ochii lumii plângând/ Că am fost, că n-am fost ori că suntem cuminți/ Astăzi îmbătrânim și ne e dor de părinți” – ca să încheiem cu aceste versuri nemuritoare o frumoasă poveste despre mama, bunica și străbunica Maria de-o vârstă cu veacul.
Viață cu cât mai multe bucurii!!