De la Tașkent la Samarkand
• cu gândul la impostorii… capitaliști de la noi
Deși suntem departe de țară, citim zilnic „Curierul de Vâlcea”. O știre ne-a „electrocutat”… Cum niște tineri huligani distrug aspersoarele menite să irige parcurile vâlcene sau peluzele cu flori aflate de-a lungul străzilor și bulevardelor.
Aflându-ne, în prezent, într-o călătorie prin Asia Centrală, vă mărturisim că ne simțim din nou umiliți, ca români, față de ceea ce vedem aici. Bunăoară, la noi, CFR-ul a ajuns într-o stare jalnică. Calea ferată, în Kazahstan, ca și cea din Uzbekistan (și, probabil, mai departe, în Turkmenistan sau Iran) sunt funcționale: electrificate, duble, consolidate, transportă atât călători, cât și marfă. De la Astana la Aimaty am călătorit noaptea în vagon de dormit, dotat cu toaletă și duș, ca în Orient Expres. Vagoanele sunt elegante, moderne, noi, curate, cu un service impecabil. De la Tașkent la Samarkand, am călătorit cu Talgo Express, un TGV ce a parcurs cei 460 km. în două ore, cu o viteză atingând și 240 km. pe oră.
Am făcut comparație cu România noastră, țară bogată cândva, cu tradiție europeană, care a avut primul tramvai din Europa și primul oraș electrificat. Ne întrebam: Cine a vrut (și vrea) o Românie la coada Europei? Unde este CFR-ul de altă dată și unde sunt trenurile rapide? Ne amintim cu drag de motorul roșu care ne aducea, copii fiind, de la Craiova la Râureni, unde schimbam cu trenul de Ocnița. Au dispărut, peste noapte, mii de vagoane și locomotive, până și șinele de cale ferată au fost furate și date la fier vechi. „De ce, măi, omule, ai furat șina de cale ferată, punând în pericol siguranța feroviară?” Întrebarea a pus-o un reporter unui hoț prins de poliție… Un răspuns al unui inconștient analfabet: „Păi, am avut nevoie de bani.” Halal țară, halal cârmuitori!
Revenind la călătoria noastră, aici, în două ore, parcurgi o distanță de neînchipuit, ca de la Râmnicu Vâlcea la Constanța! În timp ce, la noi, te chinui o zi și-o noapte întreagă în niște vagoane vai de mama lor. Cum credeți că ne simțim, dragi cititori, ca români, când vedem așa ceva și facem comparații?
Ne-am deplasat, în Kazahstan, cu un autoturism între orașe. Ce să vezi, o țară cu 17 milioane de locuitori, fără ieșire la mare, are mai mulți kilometri de autostrăzi decât noi. Pe aici se construiește rapid, ieftin, cu ajutorul Chinei, nu cu firme puse pe jecmăneală, care, fără să facă mai nimic, încasează bani cu vagoanele. România își permite așa ceva că suntem, vezi Doamne, „bogați”, că ne dă mâna sau, mai exact spus, corupția e în floare, banii sunt în gestiunea guvernanților și mai mulți bagă în buzunarele lor. Cine împarte parte-și face!
În Uzbekistan, ca și în Kazahstan, țara e împânzită de autostrăzi, dar aici se lucrează cu firme germane. Culmea este că această țară din Asia Centrală are ca formă de relief numai stepă, dar face o agricultură performantă. Aici, problema cea mare e dacă plouă, ceea ce se întâmplă extrem de rar. Trei sute de zile pe an e soare, ceea ce i-a obligat pe uzbeci să găsească soluții ca să obțină mai multe recolte pe an. Pentru asta, guvernanții lor au luat măsuri ca suprafața agricolă, în totalitate, să fie irigată. Așadar, Uzbekistanul nu cunoaște ce este seceta. Călătorul care vizitează piețele lor rămâne… mască. Există abundență de zarzavaturi, fructe, carne, condimente, lactate, cum nu există la noi, dar și în multe țări din Europa. Uzbekistanul are 27 milioane de locuitori, toți prețuiesc țara lor și muncesc s-o înflorească… În vecinătate se află Republica Kârgâzstan cu aproape 6 milioane de locuitori, țară cu un relief în procent de 85% muntos. Dar și aici găsești o producție foarte mare de zarzavaturi și fructe urmare cultivării în sere, dar și irigațiilor pe suprafețe mari. Interesant este că producătorii care-și vând marfa direct, nu plătesc impozite. Ei nu au importuri de fructe sau legume, cum se întâmplă la noi, lovindu-se în producătorii autohtoni. Citim prin ziare că, anul acesta, producția de mere în România este foarte mare, dar supermarketurile sunt aprovizionate cu fructe din diverse țări, în timp ce merele pomicultorilor români sunt lăsate să putrezească, iar cei mai norocoși le vând cu 15 bani/kilogram. De râsul curcilor, cum zice o vorbă românească… Ne amintim cum, cândva, și în România irigațiile erau la mare preț, funcționau în proporție de 70%. Ce s-a întâmplat? S-a dat, după 1990, mână liberă jafului, hoției, căpeteniile s-au apucat să-și clădească averi peste averi, pentru ei, copii, nepoți, cumnați și alte rubedenii, distrugând industria, agricultura, pădurile etc., sub lozinca „acum, totul este al nostru!”. Așa au dispărut și instalațiile de irigat, până și plăcile de beton de la canalele ce împânzeau ogoarele. Dar pârjolul n-a venit numai din partea „capitaliștilor de carton” români, ci și din cea a unor așa-ziși investitori străini care au ras totul din calea lor, acumulând averi de neimaginat peste noapte.
Și încă ceva, foarte important. În aceste țări din Asia Centrală, în special în Uzbekistan, sunt foarte multe monumente istorice, în mare parte fiind înregistrate în patrimoniu UNESCO, pe care puterea sovietică a avut grijă să le deterioreze în proporție de până la 80%. Într-un timp scurt, după 1991, când țările respective și-au câștigat independența, au fost reconsolidate și recondiționate, ca și cum anii bolșevici nu ar fi trecut peste ele. Muncă enormă, de migală și extrem de costisitoare. Au reușit, însă, să ofere ceva deosebit pentru turism, dar mai cu seamă să pună în evidență trecutul lor istoric, de care sunt mândri. Să ne gândim câte monumente istorice sunt în România și câte au fost recondiționate… Nici măcar până la Sarmisegetuza, capitala noastră dacică, nu există o șosea ca lumea! Dar, cum să nu ne mirăm, când nici măcar capitala actuală, Bucureștiul, nu are o șosea de centură cum trebuie. Aici am văzut oameni care merg în sate pe șosele. Acestea curg la distanță mare de drum, au trotuare nu ca la noi, în multe comune, cu gardul sau casa direct la stradă. Am vizitat aceste țări, considerate, de unii, ca „foste sovietice, primitive…”, putem depune acum mărturie că lucrurile nu stau deloc așa. La noi, nici nu se vorbește de progresele făcute, după eliberare, de popoarele acestor țări, să nu-i apuce pe români… o tristețe iremediabilă, vorba lui Topârceanu, dar și un sentiment de revoltă pentru ceea ce ne-au făcut și ne fac în continuare rău aleșii noștri, guvernanții noștri, toți o apă și-un pământ! Oare, în 25 de ani, beneficiind de ajutoare europene, nu puteam evolua în așa fel încât să fim mândri de țara noastră? Să avem o infrastructură și o industrie de nivel european, agricultura să producă la fel ca în anul de glorie 1938, când România era pe locul doi în lume la producția de cereale, după USA. Acești cazaci, ghirghizi sau uzbeci, care ne-au primit cu bucurie, dovedindu-se gazde de toată lauda, nu sunt ajutați de nimeni, sunt însă buni gospodari și se mândresc cu țările lor. Au un sistem parlamentar prezidențial, dar funcționează, se pare, foarte bine. Noi suntem democrați, avem presă și televiziuni libere care au grijă să umple cu noroi pe primul venit la putere sau, exact ca în iad, să-l arunce în cazanul cu smoală. Triști, după cele văzute, ne simțim și mai umiliți de aleșii noștri. Quo vadis, Domine?
P.S.: Toți copiii de școală poartă uniforme. Există sute de universități de stat și doar câteva particulare. Numai în Kazahstan sunt 150 de universități. Ne făceam mari probleme în privința internetului. Aici, doar în toaletele publice nu există WiFi! Peste tot, gratis!
Corespondență de la Dr. Irina și Radu Dobrescu