Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

24 noiembrie 2020

Constantin Argeșanu: Un telefon care m-a pus pe jar*


Se pensionase de vreo doi ani. Relațiile dintre noi erau afectuoase, dar cumva se păstrau la distanță. Ne vedeam rareori, cu ocazia unor botezuri, la retez de moț la nepoți, la aniversarea unor zile de naștere, petreceri familiale. Dar și atunci vorbeam despre lucruri sau întâmplări banale privind viața și traiul de zi cu zi. Nu comunicam pe teme profunde ale vieții. Gândurile noastre rar se intersectau.
Până într-o zi din mai 1985, când am primit un apel telefonic de la el prin care mă ruga insistent să trec pe la Stoenești. „Am ceva important să-ți spun, care nu suportă amânare. E problemă de viață … Ia-ți câteva zile libere și vino, urgent. Te roagă și maică-ta,,,” Atât mi-a spus la telefon și a întrerupt convorbirea.
Mă frământam… Câte și mai câte gânduri negre îmi treceau prin creier. S-a întâmplat ceva grav… E careva din ei bolnav grav, poate mama … A dat iar de vreo belea?! Cu ani în urmă, mi-am amintit, primise o condamnare de câteva luni pentru că intrase în cârdășie cu unul, încrezându-se prea mult în cuvântul lui.
N-am mai stat pe gânduri, am cumpărat câte ceva d-ale gurii, am făcut rost de un rezervor de benzină și încă de o canistră de rezervă. Eram vecin și prieten cu unul de la Competrol. Uneori, îl ser­veam și eu cu ceva alimente, fiind­că eram contabil șef la ICRA. Cel mai mult se bucura de-un pachet de cafea sau de-o cutie de ness Amigo. Mărfuri rare în anii aceia.
Am ajuns pe înserate la Stoenești. De-abia am intrat cu mașina pe drumeagul îngust boltit de niște sălcii dese ce lega șoseaua principală de cătunul nostru. Aveam o mașină Dacia, o luasem în rate de-un an și mi se rupea sufletul de caznele ei.
I-am găsit în casă, în camera de la uliță, în beznă. Nu aprinseseră nici măcar lampa cu gaz. Curent electric nu aveau. În cătun, erau doar cinci case locuite, dac-o pun la socoteală și pe a bunicilor, unde rămăsese „singur cuc”, cum zicea tata, fratele său olog, unchiul Marin, după plecarea la cele veșnice a bunicii Marița.
Nici n-am apucat să le dau bună seara și i-am luat la rost:
– Ce faceți aici, în bezna asta? Aprindeți lampa, că din câte știu gaz se mai găsește…
Mama s-a ridicat de pe pat, a venit spre prag și m-a îmbrățișat. Văzându-i chipul mai de-aproape, mi s-a părut trasă la față, neagră și cu ochii plânși de curând. Avea cearcăne și slăbise de cum o știam eu, obrajii îi atârnau în cute arătând suferință.
– Vai, ce lumină oarbă! N-aveți o lampă mai mare? M\ama, cum o știam mai țâfnoasă, mi-a dat imediat peste nas: – Nu mai ești obișnuit, maică Ticule, cu lampa, ți se pare întuneric cu asta numărul 5. Acum ești boier la oraș, iar pe noi ne-ai uitat.
– Lasă, fă, nu vorbi prostii, ce să-ți facă băiatul, el e acolo la oraș, are familia lui, are copii, pentru ei trebuie să muncească să nu le lipsească nimic. Noi ne-am trăit traiul… Poate nu ne-a uitat. Nu vezi că a venit cum l-am chemat. N-a ezitat, fă, și băiatul a venit să vază dacă poate să ne ajute. Nici nu i-am spus la telefon ce vreau de la el și tot a venit.
– Și ce vreți, tată, că m-ai pus pe jar…
– Ticule, noi aici nu mai putem trăi, nu se mai poate, o să-ți spunem pe rând prin ce lipsuri și greutăți trecem. Nu avem ce mânca, pâine aici nu e, să plec la București pentru o pâine-două nu mă ține buzunarul. Cât eram la servici, până a mă da ăștia afară, mă descurcam. Făină, să facă o azimă în casă, n-ai de unde s-o iei. Butelia pentru aragaz, tot de București trebuie s-o schimbi, te rogi de unul și de altul. Îți cere fiecare și pe mă-sa și pe ta-su.
Mama a ascultat ce-a ascultat și a sărit ca arsă:
– Spune-i, mă bărbate, și de lemne. Cu ce să faci foc, cu ce? Știi bine ce pățeam iarna, ca să vă încălziți. Nu cred c-ai uitat… De-abia puteam aprinde focul într-o sobă și ne înghesuiam în camera aia mai mare care dă cu fereastra în uliță.
– Măi, Ticule, fata asta, e vorba de soru-ta, n-are nici ea vreun rost aici. E mare de-acum, are 22 de ani, știi bine cum se zice pe la noi, la o fată mare și un măgar rage. Are un biet servici la CAP, dar sediul e taman la Tangâru, până acolo mănâncă o pâine. Merge ditamai distanța pe jos, ziua și pe întuneric, când o apucă noaptea lucrând. Singură, singurică… mașini, de unde pe-aici? O s-o mănânce lupii la iarnă…
(Va urma)
*Fragment din romanul în pregătire „NEGUSTORUL”,
De Constantin Argeșanu

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Cultura