ABECEDAR

Democraţia, Vox populi

Cuvântul democraţie a intrat în limbajul curent, îl folosim convinşi că toată lumea îl cunoaşte, că nu mai trebuie să fie definit ca noţiune. Mă îndoiesc, însă, că toţi cei ce folosesc, dezinvolt, cuvântul democraţie îi ştiu toate ascunzişurile. 

 Tradusă din limba greacă, vocabula democraţie are semnificaţia de putere a poporului: demos – popor, cratos – putere. Germenii unei puteri a poporului au apărut în secolele VII-VI înainte de Hristos, când Solon a introdus legi prin care se acordau drepturi demosului, cetăţenii mai puţin privilegiaţi ai Atenei. În prima ei formă, democraţia a apărut în secolul VI a.H., sub numele de isonomie, termen atribuit lui Clistene, reformator în cetatea Atenei. Isonomia era tradusă ca egalitate în drepturi a tuturor cetăţenilor. Pericle a continuat reformele înaintaşilor săi şi a nuanţat înţelesul cuvântului democraţie, definindu-l ca regim politic în care guvernează majoritatea.

 Pentru o mai bună înţelegere, se impune trecerea în revistă a regimurilor politice din Grecia antică. După comuna primitivă, în care toţi comunitarii beneficiau în mod egal de bunurile comunităţii, odată cu apariţia aşa ziselor nevoi neesenţiale şi a proprietăţii s-au desprins dintre comunitari grupuri de persoane care se considerau superioare celorlalţi şi revendicau dreptul de a avea mai mult. Au apărut atunci primele forme de exercitare a puterii şi primele regimuri politice din Grecia antică: monarhia, puterea concentrată la un singur om, transmisă descendenţilor; aristocraţia, puterea deţinută de o parte a comunităţii, aristocraţii, (aristos – cel mai bun); oligarhia, conducerea asigurată de un grup sau familie de aristocraţi; tirania, puterea deţinută de un uzurpator, tiranul, care, în limba greacă, se traducea prin gentleman perfect şi democraţia, puterea de ţinută de popor, demos. După Aristotel din Stagira, la baza unui regim politic bun se află o libertate responsabilă şi acest deziderat era cel mai bine îndeplinit de regimul democratic

E bine de precizat că egalitatea nu era normă la atenieni pentru că se referea numai la cetăţeni, categorie compusă din bărbaţi cu ascendenţă ateniană, înstăriţi, care deţineau mijloace de apărare a cetăţii. Femeile, metecii (străini stabiliţi în Atena), şi sclavii nu erau cetăţeni. 

 Democraţia greacă originară a fost un regim politic de exercitare a puterii de către demos, categorie socială formată din negustori şi meseriaşi care reprezentau cam 60% din cetăţenii Atenei. Demosul a cucerit puterea după confruntări aspre cu alte categorii sociale favorizate, stăpânitorii de pământuri, casta militară şi slujitorii religiei. Altfel spus, democraţia greacă a fost tot un fel de regim impus prin forţă de demos, o parte a poporului (partid!), asemănător cu toate regimurile politice apărute după apariţia nevoilor neesenţiale.

 Adoptarea termenului de democraţie s-a bazat pe acceptarea tacită şi nu întotdeauna inocentă, a extinderii semnificaţiei cuvântului grec demos, o parte a cetăţenilor Atenei, la noţiunea de popor. În această accepţiune, s-au prezentat mai târziu ca regimuri ce reprezentau poporul monarhiile parlamentare, regimurile republicane, dictaturile comuniste şi chiar cele fasciste. Un cunoscut dictator african şi-a disimilat veleităţile prin rebotezarea democraţiei cu numele de populocraţie.

 Conceptul democraţie a fost extins la toate colectivităţile umane, localităţi, întreprinderi, partide, sindicate, familie, care, evident, nu mai puteau fi justificate de cuvântul iniţial demos.

 Istoria ultimelor secole este marcată de înlocuirea marilor monarhii şi imperii prin regimuri democratice, al căror fundament teoretic este filozofia politică liberalistă, iniţiată de John Locke şi Montesquieu în secolele 17-18 d. H. şi continuată de Adam Smith, Raymond Aron, Karl Popper şi alţii. Principalele criterii politice ale democraţiilor liberaliste sunt: alegerile libere cu drept de vot universal, delegarea deciziilor politice unor reprezentanţi aleşi, votul majoritar prin care minoritatea se supune majorităţii, supunerea faţă de legile elaborate de reprezentanţii aleşi, separarea puterilor, legislativă, executivă şi judecătorească.

 Democraţiile liberaliste moderne pretind, cu argumente, că reprezintă, prin delegaţie, poporul, dar nivelul de informare şi interes al celor ce aleg reprezentanţii este inegal. 

 Printre alte critici, liberalismului i-au fost aduse următoarele: 

 – se promovează democraţia formală prin care se cer drepturi egale, dar nu se asumă obligaţii egale.

 – se promovează personalităţi care au prioritate asupra legilor.

– majoritatea obţine o putere prea mare asupra minorităţii pe care o defavorizează. 

 Cu aceste observaţii şi cu teama că n-am reuşit să răspund la întrebarea dacă democraţia este cu adevărat un regim în care poporul îşi exercită puterea, îl citez pe Winston Churchill, care a spus: „Democraţia este cel mai rău regim politic, cu excepţia tuturor celorlalte regimuri politice existente până acum”.

Şi nu uit că Vox populi – Vocea poporului – se află între două opinii contrare, ce a călugărului englez Alcuin, care îi scria lui Carol cel Mare că e bine să se teamă de vocea poporului şi cea a lui Machiavel, care credea că poporul are darul ocult de a prevedea binele şi răul.