Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

28 iulie 2021

20 noiembrie este ziua în care toți creştinii ortodocşi şi greco-catolici îl prăznuiesc pe Sfântul Grigorie Decapolitul, ocrotitorul de secetă, de foc, de năvălitori, dar, mai cu seamă, de boli


Decapolit• Mănăstirea Bistriţa adăpostește, de peste o jumătate de mileniu, moaştele acestuia

Partea I
Sfârşitul lunii noiembrie este sino­nim, la Costeşti, cu marea sărbătoa­re a Sfântului Grigorie Decapolitul. De loc din Isauria – Asia Mica, grec de neam, născut în secolul al VIII-lea, acesta îşi odihneşte oasele la Bistriţa unde racla sa adună, an de an, mii şi mii de credincioşi.
Povestea vieţii cunoscute a acestui sfânt porneşte  după ce a renunţat la căsătorie, s-a dus la mânăstire si a ajuns călugăr desăvârşit. Apoi, pe vremea iconoclasmului, a mărturisit despre sfintele icoane în multe cetăţi: Bizanţ, Isauria, Roma şi Tesalonic. La bătrâneţe, s-a urcat singur pe Muntele Olimpului şi a sihăstrit acolo în mari şi grele nevoinţe, în ispite şi lupte de la diavoli. Apoi, îmbolnăvindu-se de hidropică, a coborât din munte şi s-a săvârşit la Constantinopol, în secolul al IX-lea. Cuviosul Grigorie, zis şi Decapolitul, a fost preot, mare pustnic şi nebiruit apărător al sfintelor icoane. Oricând era gata să-şi dea şi viaţa pentru ele. Pentru sfinţenia vieţii lui, l-a proslăvit Dumnezeu cu neputrezirea trupului şi cu darul facerii de minuni, atât în viaţă, cât şi după mutarea sa. Auzind de aceste sfinte moaşte, boierii Craioveşti, Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu, ctitorii Mănăstirii Bistriţa Olteană, au răscumpărat cu bani şi au adus cu multă cheltuială sfintele moaşte ale Cuviosului Grigorie, la ctitoria lor, în ultimul deceniu al secolului al XV-lea (1490). Din anul 1490, până astăzi sfintele moaşte se află nestrămutate de la Mânăstirea Bistriţa. „Din cauza deselor atacuri şi incursi­uni ale ungurilor asupra Ţării Româneşti, călugării din Mănăstirea Bistriţa Olteană au săpat în secolul al XVI-lea o peşteră foarte ascunsă în stancă, la un kilometru de mănăstire, unde ascundeau moaştele Sfântului Grigorie în vremuri de primejdie. Cu timpul în această peşteră s-a făcut un mic paraclis pictat, de o rară frumuseţe, numit Paraclisul Sfântului Grigorie. În vremuri de restrişte, aici se ascundeau sfintele moaşte, dimpreună cu călugării; iar în paraclis se făcea zilnic Liturghia şi toată pravila. Ultimul călugăr care s-a nevoit singur în peştera Sfân­tului Grigorie a fost protosinghelul Varnava Lasconi, duhovnicul Mănăstirii Bistriţa. A decedat în anul 1958”, povesteşte primarul Toma Peştereanu. Potrivit acestuia, singura dată când s-a încercat strămutarea sfintelor moaşte ale Cuviosului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea Bistriţa, a fost în vara anului 1948. Membrii Sfântului Sinod au hotărât că aceste sfinte moaşte să fie strămutate la catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea. Dar credincioşii din satele Bistriţa şi Costeşti, care sunt foarte legaţi duhovniceşte de Mănăstirea Bistriţa şi de moaştele Sfântului Grigorie, s-au opus. „Bătrânii locului spun că, în ziua când s-a pregătit procesiunea de trans­portare a sfintelor moaşte spre Râmnicu Vâlcea, sătenii au ieşit foarte revoltaţi înaintea preoţilor. Femeile plângeau de-a lungul şoselei, iar altele s-au aşezat în mijlocul drumului, iar bărbaţii erau hotărâţi să întoarcă sfintele moaşte înapoi. A fost o zi grea pentru toţi! A fost o zi de doliu pentru credincioşi, fiind ameninţaţi să rămână fără moaştele Sfântului Grigorie, singura lor mângâiere în necazuri. Strămutarea sfintelor moaşte ale Sfântului Grigorie Decapolitul, din vara anului 1948, nu s-a mai făcut. De la marginea satului Bistriţa s-au întors la ctitoria fericitului Barbu Craiovescu, unde au stat nestrămutate cinci sute de ani. Atunci şi ţăranii s-au întors la casele lor împreună cu femeile şi copiii”, rememorează acelaşi edil. Povestea moaştelor nu se opreşte aici, pentru că, după câţiva ani, călugăriţele de aici au fost transferate la alte mănăstiri, soborul lor s-a risipit în toate părţile şi Mănăstirea Bistriţa a rămas goală. În chiliile maicilor au fost aduşi câteva sute de copii săraci şi reduşi mintal, ca sa fie reeducaţi aici. Liturghia zilnică şi pravila călugărească au încetat din anul 1960. Singure moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, uitate de cei mai mulţi, stăteau de veghe permanent în biserică. Unul dintre motivele majore pentru care, an de an, puhoaie de credincioşi asaltează Bistriţa este şi seria minunilor pe care racla le-a înregistrat în decursul anilor. Vindecări de boli şi izbăviri de grele cumpene şi primejdii – despre toate,  bătrânii satelor, călugării şi, în ultimii ani, călugăriţele din partea locului, mărturisesc că veneau tot felul de bolnavi din împrejurimi şi din alte regiuni ale ţării şi, după rugăciuni făcute la moaştele Sfântului Grigorie, se vindecau de suferinţele lor. Una din cele mai mari minuni săvârşite de Cuviosul Grigorie este faptul că, prin rugăciunile lui, sute de ani a fost cruţată Mănăstirea Bistriţa de pustiire, de foc, de dărâmare, de tot felul de primejdii. Atât ea, cât şi vieţuitorii acestui sfânt lăcaş au fost păziţi de marile nenorociri care au bântuit peste alte mănăstiri.
Scurt istoric
Legenda spune că, în 1913, la 15 august, de hramul Mănăstirii Bistriţa, a fost adusă la moaştele Sfântului Grigorie o femeie tânără, paralizată de ambele picioare. Era de loc dintr-un sat nu departe de Râmnicu Vâlcea. Stătuse deja în spital 6 luni, dar fără nici un rezultat. Rudele au aşezat-o mai întâi la Sfintele Daruri, apoi au închinat-o la sfintele moaşte, au trecut-o pe sub racla, i s-a făcut Sfântul Maslu şi a fost dusă, din nou, acasă. Bătrânii spun că sfântul era scos din mănăstire la vreme de secetă sau de mare restrişte, cum a fost molima de ciumă din 1765, în Bucureşti. Mii de oameni erau atunci seceraţi zilnic de boală. De aceea, domnitorul Ştefan Racoviţă a hotărât să aducă aici moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul. Racla i-a fost aşezată în Catedrala Mitropoliei şi purtată zilnic pe străzi pentru alungarea molimei. În câteva zile, ciuma era învinsă. De numele acestui sfânt, folclorul este strâns legat și în cazul unei bătrâne care s-a lecuit în copilărie. Bunica ei a visat că trebuie să meargă cu copilul la moaşte, să se roage. Când au plecat spre casă, micuţei îi era foame. A fost primul semn al vindecării, iar apoi copila de altădată a venit în fiecare an să mulţumească. În anii ’50, un alt copil a fost vindecat de epilepsie în Postul Mare. Fusese adus de mama lui, o femeie din comuna Vaideeni. A stat cu el câteva zile la mănăstire şi copilaşul s-a vindecat. Locuitorii satelor din apropierea mănăstirii povestesc cu dărnicie şi alte minuni. Mulţi s-au tămăduit de boli grele de piele, ungându-se cu ulei din candela de deasupra moaştelor, cei mai mulţi, s-au vindecat de boli psihice. În numele acestor minuni, ieri, la Costești au curs mii și mii de credincioși pentru care racla sfântului a ajuns ultima redută a speranței în calea greutăților vieții de zi cu zi. Aceștia s-au rugat în lacrimi, prosternându-se adânc la racla aurită și așteptând minute în șir pentru acest moment.
Peștera sfântului, loc de pelerinaj
Numele nu vine de la locul de nevoință al sfântului, ci de la faptul că aici se adăposteau, în vreme de necaz, Sfintele sale Moaște. Chiar din prima atestare documentară, ea apare ca loc de adăpost și refugiu în fața urgiilor revărsate peste glia străbună. La început, vatra de sihăstrie a pustnicilor de pe Valea Bistriței, Peștera devine, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, salvatoarea tezaurului și a locuitorilor sfintei mănăstiri fondate de boierii Craiovești. De-a lungul istoriei sale, a ocrotit viața unor personalități ilustre și a oferit spațiu de pustnicie pentru numeroși călugări, retrași în acea singurătate, unde practicau asceza monahală și creau valoroase opere culturale, iar în bisericuțele din stâncă, oficiau sfintele slujbe pentru folosul întregii omeniri. Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul a fost descoperită de „un cioban vânător, mai înainte de a fi fost zidită sfânta Mănăstire Bistrița”. Cunoscută din vechime, documentar este menționată abia la începutul secolului al XVII-lea.
Biserica Ortodoxă recunoaşte că  peştera Sfântului Grigorie Decapolitul, aflată în purtarea de grijă a maicilor de la Mănăstirea Bistriţa ocupă un loc particular printre celelalte peşteri din ţara noastră. Numele acesteia nu vine de la locul de nevoinţă al sfântului, ci de la faptul că aici se adăposteau, în vreme de necaz, Sfintele sale Moaşte. Aspectelor naturale, ca poziţia între stânci abrupte, drumul greu accesibil şi intrarea caracteristică, se adaugă şi importantul rol avut în istoria poporului român, împletindu-şi existenţa cu viaţa strămoşilor noştri. Chiar în prima atestare documentară, ea apare ca loc de adăpost şi refugiu în faţa urgiilor revărsate peste glia străbună. La început, vatra de sihăstrie a pustnicilor de pe Valea Bistriţei, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul devine, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, salvatoarea tezaurului şi a locuitorilor sfintei mănăstiri fondate de boierii Craio­veşti. Galeriile întunecoase răsfirate în­lăun­tru ei, amenajate cu multă iscusinţă de călugării bistriţeni, devin cele mai si­gure taine pentru comorile de artă, documente ctitoriceşti şi voievodale, creaţii culturale şi de spiritualitate orto­doxă. Fără ea, „multe dintre comorile păstrate s-ar fi risipit ca cele din alte mănăstiri”, afirmă Alexandru Odobescu.
Va urma

Poți comenta aici

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Spiritualitate