Ștefan Prală – susținut de scriitorul Ioan Barbu la alegerile parlamentare din 9 decembrie (2)
…23 Decembrie. Întâia zi de libertate, după ani de întuneric şi dictatură, după amorţeala în care zăcuse curajul de a zidi. Dis-de-dimineaţă, „Orizonturi noi”, ziarul revoluţiei din acele zile, consemna primul Consiliu din Vâlcea al Frontului Salvării Naţionale. Iar alături era „Cuvântul liber”: „A sosit clipa cea mare. 22 Decembrie 1989 va intra în istoria neamului românesc pentru totdeauna. Poporul este liber! Libertate adevărată, libertate făurită prin jertfe împotriva unei dictaturi care lucra în numele poporului român. Vorbeam în şoaptă, ne era greu să spunem, să scriem adevărul adevărat. Ni se dicta totul. Dar speram în zorii cei noi, în clipa cea mare. Şi a venit. Cuvântul este liber acum. (…) Cuvântul liber să ne împodobească inimile de români liberi!” Citesc şi recitesc acel text. Erau primele cuvinte despre adevăr pe care le scriam într-o noapte aproape de libertatea cea deplină, primele cuvinte libere scrise direct lângă linotip… Acum, după mai bine de două decenii, nu-mi vine să cred de unde mi-a venit în minte acea definiţie a libertăţii cuvântului. Unde învăţasem eu despre libertatea rostirii, despre nesupusul gândului? Aşteptasem destul în anticamera proprie-mi fiinţe!
*
Dialog, după 22 de ani:
– Ai făcut parte din primul Birou Executiv Judeţean al CFSN-CPUN, conducând, ca preşedinte, Comisia de Tineret. Astăzi, încă nu este îndeajuns de cunoscut curajul tinerilor revoluţionari de-atunci…
– Cine mai scrie, dom’le, despre ei? Cu un curaj nebun s-au aşezat în faţa gloanţelor, cu piepturile goale… S-a luptat în primele zile în condiţii de război, Cine mai recunoaşte, astăzi? Prin jertfa lor s-a împlinit miracolul acelui sfârşit de deceniu.
Ştefan Prală, tânărul de ieri care a încercat să oprească, prin curaj, clipa, cade pe gânduri. Suntem departe de forfota oraşului, undeva sub munte. Peste zi, o ploaie cu furtună, mişcată de fulgere înalte, a spălat cerul, purificând văzduhul de deasupra crestelor.
Privim în depărtări. După ploaie, munţii scăldaţi în ceaţă caldă se luminează. Ştefan despică tăcerea:
– Din când în când, merg la Monumentul ridicat în memoria celor căzuţi în acel decembrie de foc. Caut să juxtapun curajul acelor tineri cu ceea ce a urmat în anii postrevoluţionari. Tot ce s-a făcut, ulterior, pare facil, provizoriu, în comparaţie cu jertfa lor supremă.
Înţeleg ce este în sufletul său. Muntele din faţa noastră străluceşte acum în lumina lunii, glob de cleştar. În cântec de stele, întunericul coboară, noaptea intrând în somnul ei adânc. Un izvor, de pe-aproape, e încă treaz.
… După al doilea cântat al cocoşilor n-am mai putut dormi. M-am trezit în liniştea muntelui şi în miros de brad. Dimineaţa a debutat cu o explozie de flăcări. Natura era incendiată de o lumină aurie. Numai la munte ai ocazia să vezi aşa ceva. Fără prea mare grabă, soarele se arătă de sub creastă. De pe o cărare apare Ştefan.
– Cum a fost? îl întreb.
– Cum să fie… Sunt ud leoarcă, după vreo 5 km de alergare.
Dimineaţa trece fără să băgăm de seamă. E deja 9 şi jumătate.
Gazda ne aduce micul dejun şi două ceşti cu cafea.
– Te-ai urcat pe munte, încă din zori. N-ai avut somn?
– Este cel mai bun timp de urcat până în creastă. După o ascensiune pe vreo doi kilometri şi ceva, până la punctul de întâlnire al mai multor trasee, îmi apare zarea. Are limpezimea mătăsii, fără cute şi taine. La întoarcere e mai uşor. După ce trec de-o cârmitură, ceva mai periculoasă, drumul este drept. Într-un sfert de oră ajung în vale.
Mă ridic de la masa din lemn proaspăt. Încă miroase a rindea. Cobor de pe terasă şi la capătul câtorva secunde hotărăsc să mă avânt, de unul singur, pe cărări necunoscute. Îmi ajung explicaţiile lui Ştefan, bun cunoscător al muntelui.
Să nu te temi de jungla verde. Ghidează-te după soare…
Omul acesta e croşetat din stele!