Râmnicul – oraş de reşedinţă domnească 4 septembrie 1389 – 4 septembrie 2012 (micro selecţie) (1)
Oraşul Râmnicul Vâlcii nu poate fi considerat printre cele mai vechi din ţara noastră, dar se poate număra printre cele care au o popularitate locală atestată de opt milenii. Confirmată de izvoarele antice, dar mai ales de descoperirile arheologice, zona Râmnicului se prezintă ca o aşezare multimilenară caracterizată printr-o locuire permanentă favorizată de condiţii natural geografice prielnice: dealuri, nu prea înalte, acoperite cu păduri, dar şi locuri cultivate care au permis comunităţilor omeneşti o continuitate neîntreruptă.
Cella Delavrancea, în „Mozaic în timp”, scria: „Râmnicul este organul biologic al nordului oltenesc, inima de la pornesc arterele ce duc la diferitele localităţi preţuite atât prin frumuseţea priveliştilor, cât şi prin izvoarele de tămăduire”.
Perioada târzie a neoliticului, cultura Sălcuţa, este documentată prin cercetările şi descrierile arheologice de la Cetăţuia. Mileniul al doilea, î.Hr., când au loc ample transformări în întreaga Europă, putătorii culturii Coţofeni, ocupă dealurile din preajma oraşului. Cetăţuia, Troianu şi Căzăneşti.
O dată cu construirea primelor comunităţi ale tracilor timpurii, vatra oraşului cu împrejurimile devine mai des locuită.
Culturile Glina, Verbicioara, precum şi a celor din prima epocă a fierului sunt atestate la Cetăţuia, Capela, Zona 1 Mai, Petrişor, Ostroveni, Troian, Râureni, Copăcelu şi Căzăneşti.
În epoca geto-dacică, în zona oraşului a existat un puternic centru monetar important. O dată cu cucerirea Daciei de către romani, la Stolniceni, se ridică un centru care primeşte numele de Buridava. Aici au venit detaşamentele unor legiuni romane şi cohorte auxiliare. Locul taberei romane se numeşte până astăzi „Troianul”, toponim ce aminteşte de numele lui Traian, prezent în aceste locuri. Toate izvoarele istorice scrise de renumiţi istorici, urmele arheologice confirmă trecerea legiunilor romane prin Râmnic, dovada este vestitul Drum Roman, consemnat cadastral Tabula Peuntingeriană, harta tuturor drumurilor mari rămase din marele Imperiu Roman.
„Pe raza oraşului a fost identificat vechiul drum roman, la sud, în dreptul străzii Voievodului Mihai, cu ocazia unor săpături făcute la aproximativ 1,20-1,50 metri , adâncime, de către arhitectul I. Busuioc şi în anul 1910, partea de nord, la circa 4,50 metri, adâncime, cu ocazia săpăturilor pentru fundaţia gimnaziului Alexandru Lahovary”.
Drumul roman de mare importanţă strategică, mai târziu Via Carolina, realizată în timpul domniei împăratului Carol al VI-lea (1711-1740), reface drumul ce lega Transilvania de Oltenia, prin Turnu Roşu, cunoscut sub denumirea de Via Carolina.
Iniţiativa a avut-o Ştefan Comete, din Steinville, delegat şi preşedinte în ambele Dacii, iar execuţia s-a făcut pe timpul generalului Virmondt, în anii 1717-1719, când acesta era comandantul trupelor din Transilvania, cu sediul la Sibiu. Conducerea lucrărilor a avut-o Friedrich Schwantz von Springfels, drumul a urmat vechiul traseu roman, pe malul Oltului, pe care Springfels l-a lărgit.
Diploma Cavalerilor Ioaniţi a fost dată la Lyon în 4 august 1247 de regele Bella al IV-lea al Ungariei (1235-1270) ca protector al Ordinului Cavalerilor Ospitalieri Ioaniţi de Ierusalim, venerabilului Mare Maestru al Ordinului. Se acordă cavalerilor dreptul de a coloniza întreg teritoriul din Ţinutul Severinului. Cavalerii mai primesc „…Şi ducatele lui Ioan şi Farcaş, până la răul Olt, mai puţin teritoriiile voievozilor Litovoi şi Seneslau, care rămân în întregime românilor, aşa cum le-au posedat până acum”.