PRIMA SĂRBĂTOARE în calendarul militarilor români: 1 februarie – Ziua Intendenţei
Intendenţa este specialitatea militară considerată a fi indispensabilă în ceea ce priveşte aprovizionarea militarilor cu hrană, uniforme şi tot ceea ce înseamnă logistica, mai ales în perioade de război
La 1 februarie 1861, s-a emis Înaltul Ordin de Zi nr. 29, care a consfinţit înfiinţarea intendenţei armatei. Prin acesta s-a format corpul ofiţerilor de intendenţă militară, condus de intendentul general al armatei, subordonat Ministerului de Război. Atribuţiile Corpului de Intendenţă erau de a controla efectivele, a ordonanţa soldele, a îngriji de subzistenţe, locuinţe, tabere, îmbrăcăminte şi spitaluri. Se hotăra ca supravegherea şi controlul tuturor serviciilor administrative să se facă de un corp defuncţionari ai Ministerului de Război, care făceau parte din Statul Major General, de unde primeau toate drepturile băneşti şimateriale. Corpul ofiţerilor de intendenţă era subordonat, în timp de pace, direct Ministrului de Război, iar la război comandantului pe lângă care funcţiona.
Unirea Principatelor Române a accelerat oficializarea intendenţei ca specialitate distinctă a Armatei Române, astfel că, în anul 1860, prin Decretul nr. 417 din 30 august, s-a hotărât întrunirea administraţiilor militare şi a intendenţelor într-o singură administraţie, sub ordinele Ministerului de Război din Bucureşti. Înfiinţarea Corpului de Intendenţă Militară a fost consfinţită de Alexandru Ioan Cuza, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 29 din 1 februarie 1861. Acesta era alcătuit din intendentul general al armatei (asimilat gradului de general de brigadă) şi subordonat ministrului de Război, un subintendent clasa I (asimilat gradului de colonel), doi subintendenţi clasa a II-a (locotenent-colonel), doi adjuncţi clasa I (asimilaţi gradului de comandanţi de batalion – maior) şi şase adjuncţi clasa a II-a (căpitan).
Ca urmare a raportului înaintat de Ministrul de Război, colonelul Ioan Ghica, domnitorului Alexandru Ioan Cuza, referitor la necesitatea aprobării unui regulament propriu intendenţei, anul următor au fost publicate, în Monitorul Oastei nr. 11 din 16 februarie 1861, „Instrucţiunile asupra funcţiilor Intendenţei Militare”, care stipulau că intendenţii militari erau numiţi de guvern pe lângă trupe „ca să înlocuiască vegherea ministrului în treburile interioare ale armatei” – solda şi subzistenţa, îngrijirea îmbrăcăminţii, a locuinţei, sănătăţii şi înlesnirea mişcărilor.
Un an mai târziu, în 1862, din iniţiativa ministrului de Război, generalul Ion Emanoil Florescu, a fost adoptată Legea privind întreţinerea armatei, care a cunoscut ulterior o serie de îmbunătăţiri. Legea reglementa pensiile militarilor, raţiile alimentare, retragerea din serviciu, standardul de viaţă în corpuri, transportul şi recompensele pentru merite deosebite. În acelaşi an, au apărut noi reglementări în domeniu. Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 219 din 16 octombrie 1862, s-a constituit Corpul ofiţerilor de administraţie, însărcinat cu executarea tuturor serviciilor administrative.
Încă de la oficializarea sa în cadrul armatelor Principatelor Române, intendenţa a cunoscut numeroase transformări şi reorganizări, devenind astăzi o componentă de bază a logisticii, interoperabilă cu structurile similare din armatele celorlalte ţări membre NATO, se arată în ‘Buletinul Arhivelor Militare Române, nr. 1 (51)/2011, disponibil pe site-ul http://amnr.defense.ro. Astfel, una dintre etape o constituie înfiinţarea Departamentului Asigurării Logistice, la 1 august 1990, şi transformarea Comandamentului Serviciilor Armatei în Inspectoratul General al Serviciilor. La 30 septembrie 1993, Inspectoratul General al Serviciilor se transformă în Comandamentul Logistic, din subordinea Ministerului Apărării Naţionale.
În prezent, Direcţia logistică este „structura specializată a Statului Major al Apărării – SMAp, responsabilă cu realizarea şi consolidarea unui sistem logistic integrat, adaptat la configuraţia Armata României şi misiunile acesteia, pe timp de pace şi la război şi realizarea de capabilităţi dislocabile specifice, în măsură să asigure sprijinul logistic pe timpul participării la misiuni”.