Pledoarie pentru baschet, unul dintre cele mai mari sporturi ale lumii
Nu am scris niciodată despre baschet.
Am pus pe hârtie și mai nou în Notes-ul telefonului ceva fotbal, handbal, am un interviu acum 30 ani făcut cu actualul primar despre judo sau în ce sport excela dumnealui pe atunci, ca să mă și laud puțin. Țin foarte mult, de asemenea, la un articol publicat, tot demult, în care antrenoarea Viorica Enescu povestea despre zbaterile unei foarte tinere Ionela Târlea. Ba chiar, prin 1991, am realizat un interviu cu Preasfințitul Gherasim, repartizat dintr-o încurcătură redacțională și de la care m-am întors cu inima plesnind de evlavie, astăzi gândesc că ar fi trebuit să o păstrez mereu în suflet. Nu mai spun despre o prietenă care, dacă ne îndepărtăm și mai mult, mi-a șoptit la ureche că scriu cele mai frumoase scrisori de dragoste, și chiar dacă nu era așa, nu vă închipuiți cum suna asta pentru un adolescent de 17 ani.
Dar despre baschet nu am scris niciodată.
S-ar putea ca timiditatea asta cronicărească să fi venit din faptul că am făcut „Roaită”, acolo unde monștrii sacri Stilea și Dumănoiu ridicaseră voleiul vâlcean sus-sus, așa cum ridicătorul aruncă mingea tocmai spre bolta domului, de unde „principalul” , tras de niște scripeți invizibili, prăvale fulgere în jumătatea cealaltă, precum un Zeus încruntat și nemilos care își pedepsește muritorii pământeni. Da, voleiul însemna aproape religie în liceul meu, a rămas astăzi Vasile Mărgărit să ducă mai departe povestea celor care câștigau campionate naționale. În schimb, baschetul se juca doar la „Bălcescu”, și poate cineva chiar așa potrivise lucrurile, și cu sporturile, ca să așeze echilibrul mai apăsat, nu doar la matematica și fizică, între cele două superbe licee ale epocii, însă era doar o chestie, acolo, ceva de nișă , nu avea deloc recunoașterea sorei-vitrege-handbal, cea care deja începuse să ridice soclul faimei de astazi. Însă, în anii aceia, puțini își mai amintesc, baschetul românesc își trăia zilele de glorie, prin Steaua și Dinamo care învingeau pe Juventud Badalona, Mobilgirgi Varese sau Cantu Verona, adică ce-ar fi astăzi Barcelona sau Olympiakos Pireu. Student fiind, l-am văzut „pe viu”, în sala Floreasca, pe Costel Cernat marcând 66 puncte lui Maccabi Tel Aviv, cred că israelienii erau deținătorii CCE, în cea mai senzațională reprezentație a unui baschetbalist român din toate timpurile, când, după punctul 40 al marelui stelist, spectatorii nu mai aplaudau, ci își loveau frunțile cu palmele, semn de uimire și neîncredere în ceea ce le era dat să trăiască. Peste vreo doi ani, mă voi fi dus iarăși în „Floreasca”, jucau fetele de la Chimistul Râmnicu Vâlcea, acea echipă splendidă cu Paula Misăilă, Magdalena Moise, Gabriela Petre, surorile Nițulescu, uite că astăzi Anca se află pe banca tehnică a CS1924. Îmi aduc aminte că, singur fiind, m-am așezat la nimereală în tribună, lângă un grup de băieți „spălați”, așa-mi păreau, în orice caz mai bine îmbrăcați ca mine, studentul de cârciumă ieftină din Piața Romană. Reținut la început, după al doilea coș de 3 puncte al fetelor noastre, m-am ridicat în picioare și am strigat „Bine, Vâlceaaaaaaa”. Imediat am auzit în spatele meu „Marș, bă, de aici”. M-am întors mirat, „Cum, și la baschet se iau de tine ?!”, tocmai la timp ca să evit flegma care țîșnise golănește printre dinții unuia dintre flăcăii bucureșteni. Mai târziu aveam să-mi dau seama că erau prietenii baschetbalistelor de la Voința, „Cară-te, bă, la ale tale”, și-am plecat spre banca noastră, unde am avut un sentiment de bine găsind alți doi vâlceni, cu care am făcut galerie până la final.
Și totuși nimic nu a semănat cu emoțiile unei seri de iarnă din „Bălcescu”, de la sfârșitul anilor ’70, când comisesem sacrilegiul de a trece porțile „Bastiliei”, renume dat de „roitiști” liceului vecin pentru că în fiecare dimineață, fix la 7.55, lanțuri groase zăvorau deja intrarea. Anectodica rivalității dintre Roaită și Bălcescu spunea că niciun elev nu va călca pragul celuilalt liceu, dar în curând câțiva băieți din Bălcescu vor rupe și ei jurământul, prezentându-se la orele de matematică extraprogram ale doamnei profesoare Gibescu, vestită pentru elocința cu care preda. Chestie de priorități, desigur. Ajunsesem în sala micuță, în care se cobora pe stânga de cum intrai în curtea pietruită, ademenit de poveștile unui prieten, care cunoscându-mi pasiunea pentru fotbal-volei-handbal, îmi repeta obsedant „Du-te la „Balcescu” când se joacă baschet. Vei înțelege. Este altceva”. Dacă nu mă înșel, echipele se compuneau din câțiva jucători de la Sodistul, iarăși sper să nu greșesc, în divizia B la acel moment, cei mai mulți erau de la Bălcescu, pe unii dintre ei îi știam din oraș, cu doar câțiva ani mai mari decât mine îi invidiam pe atunci văzându-i plimbând prințese arătoase. Erau înalți, dar nu „uriași”, puțin peste, să zicem, Andreas al nostru, oricum, de la înălțimea mea de 1,60 pe atunci, îi priveam ca pe niște Guliveri, la fel cum probabil l-au privit americanii pe Ghiță Mureșan, plecat din inima Ardealului să cucerească și el America, la doar câțiva ani după „descălecatul” lui Ilarion Ciobanu, alias John Brad din „Profetul, aurul și ardelenii”. Jucau cu pasiune și în tăcere, doar câte un „Esteee” la un coș de 3 puncte mai lovea liniștea , însă predominau scârțâielile tenișilor pe podeaua sălii. Stop, șut. Stop, șut. Și guma de Drăgășani se lipea de parchet, iar în secunda următoare, dacă mingea nu trecea prin plasă, ceilalți pluteau spre panouri, într-un ansamblu aproape perfect din care probabil că s-a inspirat sportul sincron de astăzi. Îmi plăcea conducătorul de joc, point guard-ul, cum se numește la manual, un tip care înainta în terenul advers trecându-și deseori mingea printre picioare, dar mai ales care trebuia să împartă pasele decisive spre colegi. Aici îl bănuiam de un simț al anticipației desăvârșit, în fața sa se desfășura o adevărată mișcare browniană, iar el trebuia să ghicească, cu două-trei „mutări” înainte, unde va trimite mingea, astfel încât să-și pună coechipierul în poziție de șut, împletea șahul cu geometria, un fel de logică matematică, că tot aminteam mai devreme de profesoara Gibescu. Sigur că nu exista tabelă, cineva de pe bancă număra cele 24 de secunde, dar asta nu conta, oamenii învinseseră deja timpul și spațiul, în acele clipe universul se constituia doar pentru ei, iar aceasta era minunata senzație din sala micuță cu inelele aproape ieșind din pereți. Să fi durat vreo oră până când meciul s-a sfârșit brusc, cineva a strigat „Hai să bem o bere” și iarăși i-am invidiat, o mână de băieți care își găseau bucuriile în vremuri care nu le ofereau prea multe.
Așa am aflat eu despre frumusețea și finețea tehnică a baschetului.
Să mai spun că nu întâmplător pledoaria mea pentru baschet face referire la perioada liceului. Singurul sport ” cu mingea” inventat de americani a fost imaginat de profesorul de educație fizică John Naismith în curtea unui liceu din Massachusetts, în 1891, când a înlocuit poarta de fotbal cu un coș suspendat pe un perete, pentru a alunga plictiseala elevilor săi. Și de-atunci a rămas sportul cu cel mai mare impact asupra evoluției liceenilor, fapt sugerat și de multe filme pe subiect, poate și pentru faptul că regulile exclud atingerea rivalului, adică jocul te învață să fii competitiv fără a fi agresiv fizic, ceea ce desigur nu este deloc puțin la vârsta dezvoltării.
Și mai are baschetul o calitate. Creează, ca niciun alt sport, emoționale crâmpeie de familie, plecând de la coșul agățat în curtea casei, la care aruncă tata și fiul, și culminând cu momentul în care bunicul, cu găleata de popcorn în mână, se așează lângă nepot pe canapea ca să vadă cum Bugs Bunny îl cheamă pe Michael Jordan să salveze lumea de extratereștrii cei răi.
Așa că, dragi bunici și părinți, luați-vă copii și nepoții de mână și haideți la baschet. Pentru că, animat de pasiunile nestinse ale unui Pistol sau Mihăilă, Râmnicul pare că începe să viseze frumos în jurul inelului, dar mai ales pentru că se trăiește mai intens din tribune. Baschetul trebuie văzut neapărat. Cu siguranță, veți fi cu toții mai buni descoperind acel „altceva”, despre care îmi vorbea prietenul meu, în urmă cu mulți ani.