O JUMĂTATE DE ORĂ CU CAMILLA HERREM, UNA DINTRE LEGENDELE HANDBALULUI MONDIAL
„Mi-a plăcut mereu să joc în România/Să fiu întotdeauna puțin mai bună m-a motivat / Handbalul nu este un job, ci doar ceva ce iubesc / Mi-a fost teamă aproape un an să execut un lob”
- Bine ai venit la Râmnicu Vâlcea, Camilla! Și felicitări pentru toată cariera ta, pentru toate titlurile și medaliile obținute! Cum e să fii din nou în România?
Este frumos, desigur. Nathalie Hagman a venit ieri să mă viziteze (în preziua meciului Vâlcea-Sola-n.a.), așa că a fost drăguț să o revăd. Îmi place România și iubesc să joc aici. Pentru că fanii și spectatorii din arene sunt atât de plini de energie și entuziasm. Primești atât de multă energie de la acest public și fani. Cred că multe echipe românești sunt foarte norocoase să aibă atât de mulți susținători în sălile lor. Așa că este bine să joc din nou aici, mă simt confortabil. Mai ales că meciurile cu echipe din Romania devin tot mai strânse. Uite, lucrul pozitiv în handbalul românesc acum este că sunt multe echipe bune. Pentru că înainte aveai CSM, care era mereu în top. Dar acum ai CSM, Brăila, Vâlcea, Brașov, Bistrița, deci ai atât de multe echipe bune și cred că asta este un lucru bun pentru România. Și poți observa că jucătoarele străine vor să vină în România să joace, tocmai din acest motiv, pentru că cred că liga devine din ce în ce mai bună. Jucătoarele scandinave vin în România și vor să joace în această ligă, sunt din ce în ce mai multe care fac acest pas. Așa că asta este foarte bine. Iar mie mi-a plăcut mereu să joc aici, cum spuneam.
- De ce ți-a plăcut să joci în România?
Pentru că atunci când am jucat la Baia Mare, când veneam în arenă să mă schimb și să mă încălzesc, sala era deja plină. Și nu poți vedea asta în Norvegia. Sigur că sunt oameni care se vin la meciuri, dar nu ca în România. Este ca și cum toată lumea este acolo de la început. Toată lumea este atât de entuziasmată și strigă tare. Și poți vedea că înseamnă atât de mult pentru ei, toată afecțiunea pe care ne-o arată este fantastică. Dar și pentru jucători este minunat. Primești atât de multă energie de la spectatori. Deci la Baia Mare, când am jucat acolo, toată lumea era alături de noi tot timpul. Erau mereu acolo, incredibil. Și la final, dacă pierdeam sau câștigam, erau mereu acolo să ne susțină, știi. Și ne aplaudau. Și erau mereu aplauze și pentru echipa adversă. Am jucat împotriva lor cu Sola anul trecut și ei ne aplaudau. Dar cred că sala este mereu plină oriunde mergi în România. Pentru mine, acesta este unul dintre lucrurile cele mai tari pe care le simt când joc aici.
- Ai anunțat retragerea din echipa națională. Dar încă ești aici, totuși nu ai renunțat de tot să mai joci handbal. Cât vei mai juca handbal?
Am semnat pentru două ani la Sola si asta este ideea mea, să mai joc încă doi ani. Așadar, după sezonul viitor mă voi opri din a juca handbal. Știi, la echipa națională am jucat de la 19 ani. Nu este simplu, până la urmă. De fiecare dată când aveam timp liber cu clubul, călătoream mereu cu echipa națională. La un moment dat, în viață, intervin și evenimentele personale. Acum am o familie acasă. Vreau să am mai mult timp. Am avut acest sentiment, după Olimpiada de la Paris, că acest Campionatul European (Decembrie 2024-n.a.) va fi ultimul. Am spus doar soțului meu si, desigur, antrenorului, în rest nimeni nu a știut că voi anunța retragerea, pentru majoritatea a fost o surpriză.
Deși am avut ceva îndoieli în suflet, totuși, până la urmă am avut un sentiment bun despre decizia de a mă retrage. Am simțit că mai bine mă opresc când jucam la cel mai înalt nivel în echipa națională. Cred că a fost corect și bine așa cum am gândit. Ce să-ți spun, acum abia aștept să am puțin mai mult timp liber.
- Camilla, apropos de echipa națională a Norvegiei. Ce vă ține împreună pentru a câștiga atât de multe titluri și a fi una dintre cele mai mari echipe din toate sporturile, în opinia mea? Care este secretul dincolo de valoarea individuală?
Avem un spirit foarte bun în echipă. Cu fetele, întotdeauna muncim din greu. Și suntem foarte dornice în întâlniri să fim concentrate si dăm tot ce este mai bun din noi. Pentru că în cultura norvegiană, nu este doar antrenorul care spune „Facem asta, asta și asta”. Avem întâlniri, noi jucătoarele, separate de antrenor, și discutăm împreună. Acolo ne punem de acord cu ce vom face în meciuri.
De exemplu, cele mai bune apărătoare ale noastre discută: „OK, vreau să fac asta în apărare când ne atacă jucătoarele cutare și cutare. Și când apar alte jucătoare pe teren, cum găsim soluția de a face la fel de bine?”. Și asta este doar între noi, jucătoarele. La fel și în atac, desigur. Așadar, facem întotdeauna lucrurile împreună. Și cred că asta este cea mai mare forță a noastră. Pentru că dacă pierdem un meci, este vina tuturor. Și apoi suntem foarte buni să analizăm meciurile, să ne uităm la diferite acțiuni. „OK, ce putem face mai bine aici? Ce putem face mai bine acolo?” Și întotdeauna încercăm să devenim mai buni la fiecare meci. Mai ales pe apărare. Așadar, cred că asta ne face mai buni. Pentru că suntem atât de pregătite în tot ce facem și asta se vede în jocul nostru. Și evident că ne antrenăm foarte bine. Vorbim mult împreună despre tactică și fiecare este foarte implicat în echipă și în tactică. Simți responsabilitatea pe care o ai tu, ca jucătoare, în echipă și față de toată lumea. Așadar, nu este doar antrenorul care să ne spună „Facem așa și așa”, care evident ne dă un drum corect. Dar toate întâlnirile acestea între noi, discuțiile pe care le avem împreună, ne fac să fim și mai implicate și atunci simți că ești parte din ceea ce se întâmplă pe teren.
- Ce motivație ai găsit în pentru a fi mereu în top?
Cred că faptul că vreau mereu să devin puțin mai bună în tot ce fac, pentru că cred că nu termini niciodată de învățat despre diferitele tipuri de aruncări, despre viteză, despre sărituri. Asta m-a ambiționat mereu, să fiu mai bună astăzi decât ieri. Pentru că dacă te oprești și crezi că „Acum sunt destul de bun” sau „Știu tot”, atunci oprești progresul și pierzi motivația. Așa că gândesc că trebuie să ai totdeauna acest gând în cap, că vrei să fii mai bun măcar la una sau două lucruri și aceasta este motivația mea. Și, desigur, echipa națională a fost întotdeauna o motivație. Uite, acum îmi găsesc motivație în a juca la Sola, pentru că a progresat atât de mult în ultimii ani. Mai ales cu Steffen (Stegavik-n.a) ca antrenor, el a schimbat totul și am trecut de la a fi la jumătatea ligii norvegiene la a ajunge în Europa și să jucăm sferturile de finală. Acum asta este și motivația mea, pentru că Sola este clubul meu de copilărie, de unde provin, așa că să pot face asta cu echipa mea este un sentiment foarte special.
- Chiar așa, ce te leagă atât de mult de Sola? Ce înseamnă Sola pentru tine?
Da, sunt foarte atașată, pentru că până la 19 ani am trăit acasă, iar de la 19 ani la 31 de ani am jucat afară. Așa că pentru mine să mă întorc acasă și să joc cu echipa mea proprie a fost uimitor, crede-mă. Și, desigur, sunt o persoană foarte apropiată de familia mea, îmi place să fiu cu familia mea și să am și o viață în afara handbalului, iar asta simt că pot să o fac cel mai bine acasă la mine, în Sola. Pentru că am trăit departe mulți ani și nu este deloc ușor. Când ești singur într-o țară străină, ai viața profesională de handbal, te trezești, mănânci, te antrenezi, dormi, mănânci din nou, te antrenezi și ai întâlniri tot despre handbal, știi, aceeași rutină în fiecare zi. Adică nu ai prea multă viață în afara handbalului. Așa că am simțit, după ce am jucat la Vardar, că acum vreau să mă întorc acasă, vreau să-mi văd prietenii, să-mi văd familia, să petrec mai mult timp cu ei, pentru că ei sunt oamenii care înseamnă cel mai mult pentru mine. Și am simțit că atunci când m-am întors acasă, o bună parte din presiune dispăruse. Și m-am bucurat să joc handbal. Desigur, am făcut același lucru în Byasen, la Baia Mare, la Vardar, în Danemarca, pentru că pentru mine totul este despre bucuria jocului. Dacă nu mă bucur de handbal, atunci nu merită să joc, pentru că pentru mine nu este un job, pentru mine este doar ceva ce iubesc să fac și asta e tot. De aceea am fost la echipa națională mulți ani, pentru că pur și simplu îmi place să fiu acolo, îmi place să joc handbal, îmi place să fiu cu fetele din echipă, iar dacă asta se oprește, atunci devine doar un job și nu vreau ca handbalul să fie doar un job, vreau să fie ceva ce mă bucur și care îmi dă emoție și îmi pune un zâmbet pe față și asta este ceea ce înseamnă handbalul pentru mine. Da, eu am văzut mereu handbalul ca pe ceva ce iubesc, nu ca pe un job.
- Este un pic curios pentru mine, niciodată nu ai jucat pentru echipele mari din Europa.
Dar am jucat la Vardar.
- Corect, dar uite că acum nu mai există și de aceea, pentru mine, nu a fost un club atât de mare. Adică cluburi precum Gyor, FTC, cluburi din Franța, poate Vipers.
Desigur, primești oferte de la cele mai mari cluburi, dar pentru mine este important să fiu în locuri unde simt că mă pot integra și se potriveșc cu viața mea. Am adorat să joc în Danemarca, am jucat împreună cu Hagman acolo, și simt că am fost fericită să joc și în acele echipe. Nu este vorba că trebuie să joc în acest club sau acel club, pentru mine este important să joc acolo unde se potrivește cel mai bine cu mine. Să nu fiu pe bancă. Pentru mine nu contează cât de mare este echipa, contează să joc. Nu vreau să merg într-un loc unde stau 30 de minute pe bancă sau mai mult și de aceea cred că echipele în care am jucat sunt cele unde am avut șansa să joc. E adevărat că am vrut să câștig Liga Campionilor, speram că vom face asta cu Vardar, nu s-a intâmplat, dar altfel nu am avut niciodată dorința de a juca în cele mai mari echipe. Pentru mine este important să fiu într-un loc unde mă simt bine, unde mă bucur de tot ce fac. De asemenea, să știi că fost un pas mare pentru mine să trec de la Byasen la Baia Mare, pentru că acolo era o manieră diferită de a juca și totul era altfel. A fost un pas mare pentru mine, înveți atât de multe despre diferite culturi, înveți despre tine să te comporți în acele culturi diferite și cred că asta mă fascinează. Îmi place să văd locuri diferite și, chair dacă Baia Mare nu este un oraș mare, dar toți trăiau pentru handbal și pentru mine acest lucru este special. Da, m-am simțit foarte bine la toate echipele la care am jucat.
- Dincolo de titluri și medalii, există altceva care te face atât de mare în acest sport?
Da, cred că pot să leg întrebarea ta de faptul că sunt o persoană foarte emoțională, în sensul în care trăiesc handbalul, se vede acest lucru pe teren și la fel se vede că iubesc să joc handbal. Îmi place „să mă joc” puțin în teren, cu aceste lovituri „trucate” și am făcut asta atât de mulți ani încât este oarecum reputația mea. Nu știu cum mă văd alții, dar mi se pare că limbajul corporal al meu arată că chiar mă bucur să joc handbal. Și poate că asta adaugă la renumele meu, nu știu.
- Care este cel mai frumos lucru din cariera ta impresionantă, Camilla? Ce amintire îți este cea mai dragă?
Am multe amintiri, dar cea mai frumoasă lucru este cea din 2012, când am câștigat Olimpiada cu echipa națională. Pentru că în faza grupelor jucam atât de rău, aproape că nu am reușit să trecem de grupă, toată lumea era foarte negativă față de echipa națională, se întrebau de ce jucăm așa de prost, ce s-a întâmplat. Și atunci noi, fetele, am fost foarte calme și le-am arătat că vom rămâne unite ca echipă, indiferent de ce se întâmplă. „Puteți să ziceți ce vreți, noi vom face ce putem pentru a fi cele mai bune”.
Apoi, în sferturile de finală, am întâlnit Brazilia. La pauză eram în urmă cu 6 goluri. Am intrat în vestiar si ne-am zis „OK, rămânem calme”. Și-atunci antrenorul a intrat și ne-a spus că trebuie să ne concentrăm pe un gol, un gol pe rând, un gol. „Nu vă stresați, a spus el” și a fost foarte calm și puteai să vezi că toată lumea avea această energie. Uite, și acum simt (îmi întinde mâna să-mi arate pielea încrețită-n.a.). Nimeni nu era cu capul jos și toți aveau încredere că putem face asta, să câștigăm meciul. Și, la final, am câștigat meciul. Nu îmi amintesc semifinala, dar întotdeauna îmi voi aminti sferturile de finală și apoi am reușit să câștigăm medalia de aur olimpică. Așa că a fost o călătorie întreagă, de la faza grupelor, unde am fost foarte slabe, până la câștigarea olimpiadei. Și cred că asta ne-a făcut mult mai puternice ca echipă și de aceea a fost atât de frumos, deci aceasta este amintirea mea preferată.
- Cu siguranță trebuie să fie și o amintire neplăcută.
O, da, există. De la Olimpiada de la Rio, în semifinala contra Rusiei. Am jucat prelungiri și acolo, în prelungiri, am avut ultima lovitură, Am făcut un lob și a fost la doar un milimetru în afara porții. Era ultima secundă a partidei și am fi putut să egalăm și să jucăm încă o prelungire. Dar am pierdut jocul la un gol diferență, cu acea ratare a mea. A fost greu pentru mine, îți spun.
- Cum te simți în secunda aceea, în care vezi că mingea nu intră în poartă?
Știi, mulți sportivi spun că simți ceva în stomac. Și că nu mai auzi nimic în jurul tău în acele momente. Dar, de fapt, este atât de mare disperarea, încât este totul. Pentru că simți că ai dezamăgit fiecare jucătoare din echipa ta. Simți că ai dezamăgit întreaga națiune a Norvegiei. Și simți că e doar vina ta, știi? Că doar tu ai pierdut acest joc. Mi-a luat mult timp să depășesc asta, să mă recuperez mental. Da. Și îmi amintesc, de asemenea, că, după, mi-a fost teamă aproape un an să fac acel lob. Pentru că rămăsese acolo, în mintea mea. Așadar, aceasta a fost probabil cel mai rău lucru pe care l-am trăit. Aceasta a fost poate cea mai grea perioadă din cariera mea. Și apoi, în meciul pentru bronz contra Olandei, îmi amintesc doar că mă rugam să înscriu primul meu șut. Să înscriu primul meu șut, atât. Pentru că altfel cred că aș fi fost jos de tot. Da, aceasta a fost poate cea mai grea perioadă din cariera mea.
- Handbalul este un sport foarte solicitant din punct de vedere fizic, Cum reușești să-ți antrenezi corpul astfel încât să joci mereu la un nivel înalt?
Da. Cred că sunt foarte bună la antrenamentele de forță. Și întotdeauna încerc să găsesc cum pot să fiu mai bună, cum pot să fiu mai rapidă. Și m-am antrenat cu un antrenor de atletism specific pentru sprinturi. El mi-a dat câteva sfaturi, iar asta a fost foarte bine pentru mine. Pentru că el putea să vadă cum erau pașii mei la început și apoi cum pot să fac pași mai repezi. Și îmi place să fac un pic de antrenament diferit. Pentru mine ca extremă, e diferit față de un jucător de centru sau de linie. Așadar, nu putem să avem același program de forță. Eu am nevoie de al meu și jucătorii de centru au nevoie de al lor, pentru că avem atâtea diferențe. Pentru mine este vorba de a sări mai sus, a alerga mai repede. Nu am atât de multe în comun cu jocul ”unu la unu” , să zicem. Așadar, focusul meu este mai mult pe picioare. Da, îmi place să-mi antrenez aceste tipuri de exerciții, îmi place să-mi antrenez forța. Și cred că asta îmi dă multă putere și rezistență pentru a juca la un nivel înalt.
- După acești doi ani care urmează, că vei termina cu handbalul. Te vezi rămânând în handbal? Poate ca antrenor? Poate ca mentor? Sau făcând altceva, dar tot în handbal?
Nu știu încă. Pentru mine, cel mai fascinant la handbal este mai mult partea mentală. Îmi place să aud ce gândesc oamenii după un meci. Sau dacă au avut 30 de minute proaste, de exemplu. Cum gândesc ei? Cum reacționează ei după ce au jucat o primă repriză proastă? Au gânduri negative în capul lor? Cred despre ei că joacă prost handbal? Sau au un buton de reset și spun ”Ei bine, o să intru pe teren și o să fac ce știu cel mai bine” ? Și încerc să schimb asta. Pentru că cred că mentalitatea în handbal și în orice sport, este aproape cel mai important lucru.
Pentru că dacă gândești că…..Ok, am ratat două șuturi. Și îți este frică să mai tragi a treia oară. Atunci poți să te așezi pe bancă, pentru că atunci mintea ta te va distruge. Și pentru mine, acest lucru este foarte fascinant. Sunt mai fascinată de mentalul omenesc decât de a fi antrenor. Îmi place să vorbesc cu oamenii. Cum au trăit ei experiența pe teren? Sau dacă au avut un meci slab… Cum intri în următorul meci ca să fii cel mai bun? Pentru că mulți sportivi gândesc, la fel și eu, că dacă ai un meci slab, simți că ești un jucător prost. Și cum schimbi asta? Și ce poți folosi pentru a-ți păcăli mintea? Toate lucrurile acestea sunt fascinante pentru mine, pentru că mentalul are atât de mult de spus, mai ales când este vorba despre a fi la un nivel înalt. Mai degrabă în zona asta mă văd lucrând după ce nu voi mai juca handbal.
- Camilla, următoarea întrebare este mai delicată. Ai doi băieți alături de Steffen, Dumnezeu să-i binecuvânteze (mă întrerupe imediat-n.a.)
Știu ce vrei să mă întrebi (râde prelung-n.a.). Ei bine, îmi plac băieții. Pentru mine, cel mai important este ca să ei fie sănătoși. Băieții sunt băieții (și râde din nou prelung-n.a.). Și mă bucur atât de mult de cei doi băieți pe care îi am. Theo, cel mai mare, joacă și handbal și fotbal. Nici nu mă mir, pentru că a stat în arenă toată viața lui. Dar pentru mine, nu a contat că nu avem și o fată, pentru că ți-am spus că știu ce voiai să mă întrebi.
Și exact în acel moment, nici nu se putea mai potrivit referindu-ne la ultimul subiect, a apărut Steffen Stegavik, soțul Camillei, antrenorul echipei Sola. E adevărat că omul mai venise cu vreo zece minute în urmă și a fost foarte gentil acceptând o întârziere în programul de prânz al echipei așteptând-o pe Camilla să încheie discuția. Dar tot mi-a părut rău, pentru că am adorat jumătatea de oră alături de o femeie deschisă, zâmbitoare, ajunsă la seninătatea pe care ți-o dă lucrul bine făcut în viață.