Cupa Mondială din nou la start
În aceste zile cred că toate persoanele trecute de o anumită vârstă trăiesc momente de nostalgie. A început Cupa Mondială la fotbal. Prilej să ne amintim de generația de aur și, la pachet, că avem cea mai lungă secetă de rezultate din istoria naționalei, șapte turnee finale ratate! Așa ceva nu s-a mai întâmplat nici în vremea comunismului, când sportul era super-politizat, între 1938 și 1970 au fost cinci turnee finale ratate, iar între 1970 și 1990 doar patru. Această contraperformanță istorică vine în condițiile în care numărul echipelor calificate a crescut constant și teoretic ne-ar fi fost mai ușor. În 1994 turneul final se desfășura cu 24 de echipe, acum s-a ajuns la 48. Această dublare a permis unor state precum Curacao, ai cărei locuitori ar încăpea lesne în tribunele unui stadion de fotbal, să se califice în premieră la un turneu final. Nu a fost suficient și pentru naționala României.
În lipsa performanțelor din prezent, trăim din amintiri. Generațiile mai tinere sunt văduvite de această capacitate. Sigur, le putem prezenta rezultatele care ne-au făcut mari, există înregistrări, se pot documenta. Dar este ceva ce nu poate fi transmis, trăirile de atunci, momentele de euforie, ieșirile spontane în stradă, îmbrățișările cu necunoscuți, arderile din fața televizorului la ore târzii din noapte. Și peste toate, senzația de apartenență la un uriaș organism colectiv în care pulsează o singură inimă și se încurajează o singură echipă. Astea nu pot fi explicate. Iar dacă vezi la alții, de alte nații, nu ține. Poți să-i crezi pe respectivii cel puțin săriți de pe fix. Pe atunci chiar și deziluziile erau nemaipomenite pentru că ”ce s-ar fi întâmplat dacă…” avea o încărcătură colosală. O semifinală ar fi fost de vis și atât de aproape, iar imaginația putea să lucreze.
Transmiterea la TV a meciurilor din America îmi mai trezește niște amintiri, de data asta nu la fel de plăcute. Pentru împătimiți, urmărirea unui meci la Campionatul Mondial pe vremea lui Ceaușescu reprezenta o probă de abnegație și supliciu în același timp. Redau dintr-o scriere de-a mea cum se desfășura evenimentul prin ochii unui copil.
Aproape în fiecare zi urcam pe bloc unde treasa liftului era înțesată cu bucăți de aluminiu de cele mai stranii forme și dimensiuni. Puzderia de antene TV erau orientate când spre sârbi, când spre bulgari, pentru a evada din televiziada ceaușistă. Urcam acolo nu neapărat pentru că aveam ceva cu antena sau cu purecii care însoțeau, de cele mai multe ori, imaginile mișcătoare de pe micul ecran. Ci pur și simplu ca să mă relaxez în liniște. Îmi plăcea să privesc în zare dimensiunile orașului sau să mă las cotropit de gândurile bizare despre fantasme din alte lumi. Uneori, în special vara, terasa blocului devenea loc de petrecere a timpului liber, femeile făceau plajă iar bărbații jucau table sub ligheanele antenelor pe post de umbreluțe. Iar când se preconiza vreun eveniment sportiv, meci de fotbal în cupele europene sau turnee finale de campionat mondial, european, se circula mai ceva ca pe bulevard. De obicei, bărbatul stătea sus pe bloc cu mâna făcută căuș în jurul suportului metalic iar nevasta la televizor, cu fereastra deschisă, striga: ”Mut-o mai la stânga!… Dăi, dăi!… Las-o așa!” Atunci îmi luam tălpășița pentru că-mi plăcea să stau singur pe bloc, să simt egoist mângâierea soarelui.