Astăzi, de la orele 18,00, în Zăvoi, prima etapă din Liga 3-a SCM Râmnicu Vâlcea contra Jiul Petroșani
Vor trece vâlcenii peste oboseala și euforia victoriei de la Baia Mare ?
Se întâmpla acum jumătate de secol. Și chiar dacă am senzația că devin mai vechi decât istoria, totuși nu-mi exersez memoria, ea este încă acolo, perfectă ca întotdeauna , vreau doar să spun că atât de bine am întipărite în minte momentele acelea definitorii pentru starea de spirit a orașului.
Vâlcea fotbalistică își trăia perioada de glorie începută cu un an în urmă, când ” visul unei nopți de vară” devenea realitate pe miticul „23 August” , iar Cupa României poposea, incredibil, în vitrina necunoscutului club de sub Capela. În acea efervescență provincială , divizionara B Chimia Râmnicu Vâlcea voia mai mult, șefii de partid voiau mai mult, așa că promovarea în prima divizie se juca cu cuțitele pe masă, contra Șoimilor din Sibiu.
Era o duminică ploioasă de iunie, cum fuseseră multe zile ale primăverii anului 1974. Se terminase meciul de la orele 11,00, așa se juca atunci, fără TV , fără marketing, dar probabil pentru respectarea sfintei mese de duminică în familie. Copii fiind, adică noi, gașca de cartier, cutreieram stadioanele cu sârg, așa că ieșeam mulțumiți, Chimia bătuse și cred că revenise pe primul loc în acea serie a Diviziei B, un punct peste Șoimii, cu doar câteva etape înaintea finalului de sezon. Să spunem că stadionul era cel vechi, având o anume noblețe dată de tribuna de lemn, hai s-o răsfățăm puțin, stil Highbury. Acolo se înghesuia protipendada bărbătească a Râmnicului, predominau costumele și uniformele militare, în orice caz cămașa albă era obligatorie, greu de înțeles astăzi romantismul principial al vremurilor. Se întâmpla deseori ca bărbații aceia pe care-i vedeam spilcuiți să uite de cravată și morgă și să se dezlănțuie cu lovituri sacadate cu picioarele în lemnul tribunei. Ieșea un vuiet înfundat și ritmic, peste care , câteodată, se suprapuneau și niște neaoșe strigături „Ău, Ău, Ău, , Ău, , Ău” , într-o formă primitivă de presiune asupra adversarilor. Iar în anul acela, chiar funcționa, Chimia zvânta tot pe „1 Mai”. Îmi mai amintesc că tribuna noastră „englezească” nu era plasată direct pe pământ. Ridicată probabil pe ceva piloni, permitea sub ea un spațiu suficient de mare ca noi, cățelandrii, să ne aplecăm și să căutăm monede căzute din buzunarele celor de sus. Și ce bucurie mai era când găseam una de 3 lei!
Bun, revenind, defluiam de la stadion pe malul Olăneștiului, se mergea pe stradă , mereu se mergea pe stradă pe porțiunea aceea , câte mașini treceau pe acolo acum 5O de ani?! Neobișnuit a fost că, la intersecția cu podul de fier, de asemenea cel vechi, probabil vom găsi o poză prin colecția excelentului anticar Costel Crăciun, câțiva n-au mai urcat pe trotuare, ci au continuat tot pe stradă, spre legendarul „Geamuri late”. Abia ce cotisem și eu pe pod, când s-a produs neprevăzutul, pentru că, uneori, cineva acolo sus le potrivește prea bine. Dinspre Nord ne-a depășit, lent, o Dacie 1100 albă cu, țineți-vă bine, numere de Sibiu. Nefericitul șofer , care oricum abia înainta, a fost oprit de mulțimea veselă, iar mașina a fost înconjurată imediat , chiar în fața noastră. Totuși, nu părea nimic amenințător pentru sibian, erau ceva pumni prin aer, multe degete rășchirate spre parbriz , ” Bàăăă, vă dăm trei sau patru când veniți la Vâlcea ” , în general se râdea în hohote. Până când l-am văzut. De undeva din rândul doi sau trei al melee-ului format, bărbatul îmbrăcat în balonzaid crem și purtând ochelari se ridica pe vârfuri pentru a lovi plafoniera Daciei cu umbrela. Îl cunoșteam. Se întâmpla să fie unul dintre dascălii orașului, care probabil le vorbea la școală elevilor despre codul bunelor maniere, iar acum uitase cu totul despre învățăturile sale. Secvența era comică și instructivă. Într-o clipită, unul dintre cei mai respectați învățători ai urbei se reîncarnase în primul ultras al Vâlcii, simbolizând, chiar dacă printr-un gest lipsit de fair-play, că momentul revanșei, sibienii ne bătuseră în tur, se apropia cu repeziciune . În cele din urmă, omul cu Dacia a plecat nevătămat, iar în urma lui a rămas plutind în aer dorința tuturor de a juca mai sus.
Meciul decisiv s-a jucat peste două săptămâni, într-o atmosferă formidabilă. Universitatea Craiova tocmai câștigase campionatul, iar Oltenia se pregătea să mai trimită o echipă în Divizia A. Inutil să mai spun că s-a jucat cu casa închisă, pe atunci nu știa nimeni de „sold out” , se spune că au fost vreo 20000 de suflete în tribune. Noi, coinacii cartierului, am urcat pe Capela, sus-sus, până când am găsit un loc din care se putea vedea stadionul, alături de alte grupuri, nimeni nu vroia să rateze meciul ACELA. Cineva adusese un binoclu, îl treceam din mână în mână, stadionul se distingea precum o cutie de chibrituri, iar înăuntrul ei jucătorii alcătuiau punctele unei insolite mișcări browniene. Sigur că, v-ați dat seama, nu înțelegeam mai nimic din ceea ce se petrecea mai jos, dar zgomotul tribunei ajungea totuși la noi și așa am participat la victoria Chimiei, prin urletele de bucurie care se spărgeau de dealul Capelei. Noroc cu inegalabilul Domozină, al cărui comentariu făcea să tremure de asemenea pânza difuzorului în transmisiunea de la Radio Craiova, o premieră pentru Divizia B . Pentru că Oltenia era Oltenia și nimic nu părea în stare pe atunci să zdruncine confreria regională. Unul dintre goluri l-a dat Cornel Nicolae, micuțul atacant pe care-l comparam cu Neagu, rapidistul meu, amândoi cu nefericite destine atât de asemănătoare.
Am scris mult, da. Și bineînțeles că am exagerat cu asta, de multe ori exaltările nostalgice te duc în zone nepotrivite. Dar simt că, acum, la fel ca în urmă cu 50 de ani, orașul vrea mai mult cu fotbalul decât Liga 3-a. Au fost câteva mii pe stadion cu Miovenii, iar victoria de la Baia Mare a ridicat și mai mult nivelul așteptărilor.
Astăzi , de la orele 18,00, SCM Râmnicu Vâlcea ( apropo, ce nume urât ! ) joacă în prima etapă contra Jiului Petroșani. Se pare că vâlcenii s-au întremat după ce au urcat dealul Golgotei la Focșani, acolo unde au fost crucificați poate pe nedrept. Iar speranțele de promovare au crescut exponențial , cu antrenor nou , cu jucători buni pentru acest nivel.
Haideți pe stadion, poate că a sosit vremea promovării, precum acum jumătate de secol.