Colţul liric
Colţul liric – rubrica noastră săptămânală de joia, din pagina a 4-a – s-a născut din dorinţa cititorilor iubitori de frumos şi poezie. Ea se adresează, indiferent de vârstă şi statut, tuturor celor ce pot răspunde cu o metaforă la butoniera unui vers. Chiar şi într-un cotidian (poate cu atât mai mult!) versurile publicate intră într-un duet firesc cu cititorul dornic, din când în când, să-şi bucure sufletul cu o adiere de frumos.
Adrian Tarța
CĂLCÂIUL DE PÂINE
unde veghează poemul? întreb.
din mine fug paşi ce-şi caută stăpânul.
am văzut după ani încheiaţi câinele recunoscându-mă.
de bucurie a dat ocol grădinii până, epuizat,
la picioarele mele a căzut, năframă
udă de plânset. într-o piatră? sub lespede albă
cu litere cioplite stângaci, poate fi înghiţită
neliniştea unui veac? la groapa mamei mamelor mele
în spatele bisericii spoite, am fost printre tineri
veselindu-se după un bun obicei. nu mai ningea atunci
din gardul de spini al ocolului, soţul defunctei
ori defunctul soţiei ne primenea
cu plăcinte în ştergură, zeamă în căzănel, horincă,
se apleca peste buza mormântului să ne ajungă.
privită de acolo faţa lui largă ne apărea
într-o viziune cosmică. barbă aspră cât o tarniţă
încolţită, în ceaunul ochilor, lanţuri
de cocori oglindiţi dintr-o lume în alta. noi
am săpat frumos dantura lutului îngheţat
ca într-o muncă blândă de ţară.
unde veghează poemul? amintiri
se îndepărtează dinspre mine rotund, ca din tăul
unde va fi căzut un astru sinucigaş. la ani
mai puţini de şapte, am întrezărit tinereţea ei
plângând într-o după-amiază roşie, mult înaintea
steluţelor lucii de iarnă, când pe răzoare
s-a stins înainte de vreme sălbăticiunea
cu pieptul înflorit în spaimă de nouă sărbătoare.
m-am cântat în aceeaşi intimă rezonanţă
neînţelegând prea bine amărăciunea, apoi
am umblat la şcoală unde am cunoscut altfel de copii.
unde veghează poemul? În oraş
te pierdeai pe străzi necunoscute, fericit,
credeai că vei păstra îndelung îndeletnicirea
imensităţii. odată, după o ploaie mirifică,
ai urmărit de-a lungul trotuarului un băţ de chibrit
zvârlit de curenţi în canal. ce te-a făcut atunci
o clipă să te întorci înspre tine, să te asemeni lui?
scâncetul unei prime revelaţii? dezamăgirea?
dintr-un instinct pozitiv ai răsturnat întâmplarea,
povesteai despre cumplite şuvoaie subterane
gâtuite în gura plumburie ce le suge la suprafaţă,
sfârşitul fiind începutul lor de lumină. dar
pe care parte aşchia tremurând predestinată?
unde veghează poemul? câteodată
ascultându-l pe tata îmi pipăiam coastele
după nodul tumefiat al cicatricii, credeam că
însumi m-am găsit în convoaie de bătrâni venind
cu talpă de zgură din luptele sfinte. pe unii
nu i-am văzut niciodată, îi păşteau turme cereşti
mai demult, ştiu doar că aveau părul uns cu seu,
legat la spate, şi dimpreună cu fiii lor şi cu
nepoţii şi strănepoţii şi viitorii mei fii,
au durat la fel cum o casă şi prima pace mondială,
luam cunoştinţă de neam, cu frunza coborând
în istoria primului spor însămânţat.
unde veghează poemul? Întreb.
din mine înspre mine fug paşi. la fel cum amintirea
câinelui îşi caută stăpânul întors.
(Poemul face parte din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie.)
ADRIAN TARŢA (n. 28 aprilie 1952, în Orăştie), poet, pictor, dirijor, violonist, profesor de vioară. Absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, specialitatea vioară şi al Universităţii de Artă şi Design „I. Andreescu”, cu specializarea pictură. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, filiala Cluj. Violonist, întemeietor şi dirijor de orchestră de cameră. Totodată, Adrian Tarța este și un renumit pictor, prin „personalele” sale sau prin expozițiile colective uimind iubitorii de culoare prezenți la vernisaje. Lucrările sale de pictură sunt foarte cunoscute la Sibiu, Cluj-Napoca, în Vâlcea, prin expozițiile vernisate în cadrul tuturor edițiilor Salonului Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinşi”, dar și la Călimănești, fiind prezent cu lucrări pe simezele expozițiilor organizate, în ultimii ani, de Primăria orașului, organizatoarea Terei Internaționale de Pictură „Vlaicu Ionescu”. Numeroase picturi ale sale se află, în prezent, în unele muzee și locuri publice, dar și în colecţii particulare din România, SUA, Canada, Israel, Belgia, Germania, Croaţia. O remarcă: Adrian Tarța este și un excelent portretist.
A desfăşurat, totodată, o activitate publicistică îndelungată. Cu poezie a debutat în revista „Tribuna” (1971). A mai publicat în „Clujul Literar şi Artistic” şi frecvent în revista „Transilvania”, unde, o lungă perioadă, a susţinut şi o rubrică permanentă – „Carnet muzical”, în cadrul paginii de artă. Dintre titlurile poeziilor publicate amintim: „Cinci degete neliniştite”, „Pe luciul sferei”, „Violin tacet”, „Rosa canina” ş.a. A primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu şi al revistei „Transilvania” la Festivalul „Lucian Blaga”, ediţia a V-a, cu poemul „Călcâiul de pâine”, pe care l-am propus spre publicare la „Colțul liric” de astăzi.. O mare parte din poeziile lui Adrian Tarța au fost prezentate de autor în recitaluri la Muzeul Bruckenthal, dar și în unele susţinute de Alexandru Bălan şi Constantin Chiriac, actori ai Teatrului Naţional din Sibiu. În anul 2009, compozitorul clujean Valentin Timaru a scris cinci cântece pentru alto, vioară şi pian, sub genericul „Harfă de vânt”, pe versurile lui Adrian Tarţa, lucrare prezentată în mai multe recitaluri, editată pe C.D. și distinsă cu Premiul Uniunii Compozitorilor din România. În prezent, Adrian Tarța este profesor de vioară la Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă” din Cluj-Napoca.
Este căsătorit cu Rodica Tarța, originară din Vâlcea, pictoriță de excepție, ca și soțul, profesoară de pian la același liceu din capitala transilvană. Fata soților Tarța întregește o familie de mari artiști: Ana Cristina este concert-maestru (șef de orchestră) la Filarmonica din orașul Salta, Argentina.
Poezia lui Adrian Tarța este muzicală și cu strălucire stilistică prinsă într-o viziune de pictor (normal!). Astfel, el aduce o factură nouă de vers, cu incursiuni în adâncuri sufletești.