ABECEDAR
Acum, aici, acolo…
Trei adverbe care sugerează acţiune, mişcare, deplasare, noţiuni definitorii pentru existenţă, de toate felurile. Trăim aici şi acum într-o permanenţă acceptată cu dorinţa şi speranţa de a ajunge şi acolo, unde credem că se află ceea ce nu avem aici şi acum.
O nostalgie a depărtărilor este engramată în moştenirea genetică a omului ca specie, hoinar, după cum este dovedit de antropologi, pe toate continentele în căutare de altceva, nemulţumit prin destin, alungat dintr-un Paradis originar, imaginat ca pierdut. Visăm departele ca un tărâm fabulos unde am putea să ne împlinim toate dorinţele şi trebuinţele. Iluzia că iarba este mai verde pe alte tărâmuri ne îndeamnă să plecăm, să verificăm cu simţurile noastre culorile şi parfumul, trecând dezinvolt pe lângă paznicul raţiunii care ne avertizează că riscăm să confundăm visul cu realitatea.
Statornicia a fost întotdeauna provizorie, popoarele s-au deplasat ignorând hotarele, invenţii omeneşti, impuse cu forţa, nelegitime pe un pământ dăruit oamenilor şi nu unor comunităţi ce se pretind proprietare, fără argumente naturale. Nomazii sunt îndreptăţiţi în pretenţia lor de a nu respecta hotare artificiale şi în ciuda unor prejudecăţi, ei sunt adevăraţii reprezentanţi ai speciei umane, care dacă n-ar fi avut nostalgia departelui nu şi-ar fi realizat vocaţia de pământeni. Bogăţia vieţii nu s-ar fi putut realiza de către fiinţe sedentare, creatorul a înzestrat vieţuitoarele cu darul mişcării, manifest la animale, deghizat cu adevărată măiestrie la plante, ai căror moştenitori sunt purtaţi de vânt, înghiţiţi de animale, dar cu seminţe nedigerabile şi redaţi pământului pentru rodire.
Misterul mişcării se manifestă la om şi pe drumuri spirituale, ne ducem cu gândul în toată lumea cunoscută şi necunoscută, departele devine aproape, ne visăm alături de regi, de sfinţi şi de vedete inaccesibile, coborâm în Infern şi vizităm Paradisul, imaginăm lumi ideale şi ne rugăm pentru iertarea păcatelor. Cei plecaţi să cunoască departele caută parteneri şi noutăţi, învaţă să respecte diferenţa, să accepte alternative, trecând peste decepţii şi complexe, devin cetăţeni planetari. Dimpotrivă, sedentarii care nu părăsesc locul unde trăiesc, refuză condiţia de oameni planetari şi trăiesc o viaţă de întemniţaţi, bine sugerată de Platon în mitul peşterii din Dialogul Republica.
Istoria este o culegere de poveşti ale vagabondajului oamenilor pe pământ. Nostalgia depărtărilor a determinat deplasări de popoare, plecate cu speranţa de a cuceri teritoriile bogate dintr-un acolo, departe, visat de vizionari, însufleţiţi de misterul mişcării. Aşa a fost cucerit pământul de oameni, au căzut marile imperii şi s-a construit o lume nouă.
Inegalitatea, lege naturală, a creat, după criteriul vocaţiei pentru mişcare, mai multe categorii de oamenii: sedentari, turişti şi curioşi. Primii se limitează la peştera lor, se tem, sau nu pot, să evadeze, trăiesc fără să cunoască lumea într-o izolare lipsită de perspectivă. Unii, puţini, reuşesc să găsească o mulţumire limitată în lectură şi, mai nou, în mijloacele oferite de mass media. Turiştii, caută în călătorii dirijate, departele fabulos din visele lor, dar locurile vizitate nu se lasă cunoscute celor nepregătiţi. Adevărata descoperire a departelui este rezervată numai celor ce ştiu pentru ce au plecat.
Mitul lui acolo este de multe ori iluzoriu, generozitatea naturii este egal distribuită, dar misterul mişcării nu poate fi dezvăluit decât prin drumul către vis, moştenire genetică transmisă din generaţie în generaţie. Şi mai este şi drumul înapoi, către aici-ul părăsit, de care ne leagă prima mângâiere maternă şi prima pălmuţă aplicată pe funduleţ.