Vâlcenii și Marea Unire


Realizarea idealului național al românilor la 1918, de a fi uniți pe veșnicie, a fost dorinţa fraţilor de aceeaşi limbă, credinţă, cultură, obiceiuri, tradiţii, istorie, de a trăi în interiorul aceloraşi graniţe. La edificarea lui au contribuit militarii și ofișerii care au murit pe front dar și o generaţie importantă de oameni politici ai vremii, printre ei numărându-se și câțiva liberali vâlceni care au promovat, în afara granițelor, situația românilor aflați sub ocupație străină și ideile de unitate națională, punându-și, de multe ori, viața în pericol. De asemenea, îi găsim ca părinți fondatori ai Constituției din 1923, una dintre cele mai democratice legi fundamentale din Europa.
Valea Oltului, a fost unul dintre reperele strategice ale pătrunderii în Transilvania, al cărei principal drum străbătea şi teritoriul judeţului Vâlcea. Pe aici au trecut diviziile 23 şi 13 infanterie, care au înaintat până la marginea Sibiului. În noaptea de 14 spre 15 august, Grupul Olt-Lotru, condus de generalul Ioan Popovici, trecea crestele munților Făgăraş și elibera, în dimineața zilei de 15 august, com. Porceşti. După Turtucaia (1-6 sept.) românii au fost nevoiţi să se retragă şi apoi să evacueze toate teritoriile cucerite din Transilvania. Luptele de la Câineni (sept.), s-au caracterizat prin înfruntări acerbe, adesea dramatice pentru armată dar și populația civilă. Aici, 13 ţărani au rezistat eroic câteva ore, presiunii germane până la sosirea trupelor regulate române. În zilele de 13-16 septembrie, un grup de tineri din Câineni, care nu făcuseră încă armata, au luptat împotriva Corpului Alpin German, reuşind să scoată din încercuirea nemţilor Regimentul 5 Vânători. Pentru vitejia lor, cei 19 tineri au fost decoraţi de Regele Ferdinand cu Medalia «Bărbăţie şi Credinţă».
A rămas memorabil și sacrificiul militarilor din Regimentul 2 Vâlcea care au luptat până la sacrificiu pe Dealul Merezi, lângă Sălişte (22 sept.). Slt. Vasile Godeanu a murit în lupta cu inamicul. Fratele său, Gavril Godeanu a fost luat prizonier şi închis în lagărul de Krefeld. Trupurile eroilor au fost înhumate pe platoul Augur, iar la capul lor s-a pus o cruce: ”Aici se odihnesc 75 de eroi din Regimentul 2 Vâlcea. Glorie eternă din partea sătenilor din Cacova”.
Pe înălţimea Coţi, la 30 septembrie, a fost rănit mortal, de un proiectil inamic, generalul David Praporgescu. Tânărul sublocotenent și poet vâlcean Constantin T. Stoika a fost ucis, la numai 23 de ani, de un proiectil, în satul Spinu (Perișani).
Conform statisticilor, peste 10.000 de soldați, subofițeri și ofițeri vâlceni, au murit în marele război, însă jertfa locuitorilor acestui ținut este mult mai mare. Locotenentul, avocatul, prozatorul și memorialistul Alexandru Costeanu din Amărăşti, a căzut eroic în bătălia de la Mărăşeşti, în aceeaşi zi cu Ecaterina Teodoroiu (22 august 1917). Plutonierul Vasile Gh. Olănescu, fiul lui Iancu Olănescu, a murit și el în lutele de la Mărăşeşti. Preotul şi învățătorul Nicolae Armăşescu din Tomşani, confesor la Regim. 2 Vânători a fost rănit pe câmpul de luptă, la Făgăraş. A murit la Spitalul Colţea, fiind înmormântat cu onoruri militare la Ghencea (8 nov. 1916). Preotul Dumitru Bârlogeanu, de la parohia Sineşti, a murit la Vatra Dornei (aprilie 1917).
Eugeniu Carada (1836-1910), cel care era pe jumătate vâlcean, după mamă (Petrița Slăvitescu), a fost implicat în majoritatea momentelor importante dinaintea Marii Uniri din 1918. Carada va ctitori, cu banii săi, Catedrala românilor din Vârșeț. Contribuie, de asemenea la clădirea bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Brașov. A sprijinit financiar școlile și revistele ardelene, a subvenționat apariția unui ziar romanesc în Basarabia și clădirea de monumente dedicate lui Mihai Viteazul, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu etc. El este cel care intreține mișcarea națională a românilor din Ardeal. Cu bani de la el au fost plătite amenzile primite de către redactorii de ziare care „îndrăzneau să gândească românește”. Moare la 10 februarie 1910 – la vârsta de 73 ani -, din care 27 îi dedicase Băncii Naţionale Române, fără să vadă împlinit idealul pentru care luptase o viață.
Grigore Procopiu (1859-1930), ales în Parlamentul din 1914 și va deține funcția de vicepreşedinte al Senatului (1922-1926), stând alături de Ionel Brătianu la mai toate hotărârile ce s-au luat în acei ani de mari încercări pentru țară. Când Bucureștiul intră sub ocupație germană, se retrage cu Parlamentul și regele la Iași (1917). Se numără printre parlamentarii care pleacă în exil (ian. 1917), în sudul Rusiei, la Odessa, dar mai ales la Kherson, pe malul Niprului, unde, după aprinderea revoluţiei bolşevice, dar mai ales după realipirea Basarabiei la Patria Mamă – pentru care a lucrat intens -, la 23/24 ianuarie 1918 a fost arestat de bolşevici. La un pas de a fi lichidați de rebelii bulgarului Racovski, numai intervenția colonelului canadian Boyle salvându-le viețile – „Parlamentul în pribegie“, ediție princeps la Râmnic (1920). Va renunța la avocatură, ca să fie membru al Consiliului Legislativ – for care a contribuit la unificarea legislației pe întreg pământul României Mari -, şi unul dintre părinţii Constituţiei din 1923. A condus, ca director, “Democrația Vâlcii”, ziar apărut la Râmnic, în 1918-1919, anii desăvârșirii unității naționale.
Constantin G. Dissescu (1854-1932) are o contribuție extrem de valoroasă la realizarea unității naționale. A participat la Consiliul de Coroană din 1914, unde s-a hotărât neutralitatea României. A devenit un antantist fervent, militând în comitetele naționale pentru intrarea în război alături de Anglia, Franța și Rusia. Se retrage la Iași. În 1918 este trimis la Paris cu misiunea de a promova cauza unității naționale în Comitetul Național Român, deținând funcția de vicepreședinte al acestui for. La încheierea războiului îl găsim activând în Liga Națiunilor și raportor al Constituţiei României 1923. Delegat permanent al României în Comitetul Uniunii Interparlamentare, în 1905-1926.
Ioan (Jean) Th. Florescu (1871-1950) și-a pus toată energia în sprijinul recunoașterii drepturilor românilor și al realizării idealului de unire. Student fiind, face parte din grupul decemvirilor care au redactat și au înmânat studenților francezi un memorandum care dezvăluia lumii măsurile opresive la care erau supuși românii transilvăneni. A militat pentru intrarea în război alături de Antantă. A participat, în calitate de membru, la activitățile Comitetului Naţional de Propagandă de la Paris, în anul 1918. Are un rol important de a explica foștilor aliați că România fusese silită să încheie pacea separată cu Puterile Centrale. Este fondatorul și directorul revistei în limba franceză “La Roumanie nouvelle” (1925). Este unul dintre părinții Constituției din 1923, și adept al participării femeilor la alegerile electorale, un drept care s-a concretizat abia prin Constituţia 1938. Va fi membru activ al Academiei Diplomatice Internaţionale din Paris și ministru plenipotenţiar clasa I la Madrid.
Ion Gheorghe Duca (1879-1933) a debutat în politică în anul 1907, fiind deputat la vârsta de 28 ani, ministru la 35, preşedinte al P.N.L. la 51 şi prim-ministru la 54 de ani. În capitala Franței, înființează, alături de conaționalii săi, “Cercul studenţilor români”. În cadrul întâlnirilor de la “Cafe Voltaire”, s-a remarcat prin discursurile privind realizarea unităţii noastre naţionale. În politică Regele Ferdinand îi conferă Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Ofițer. Ne-a lăsat impresionante amintiri scrise, pagini care au intrat în istoriografia unităţii naţionale, cu descrierea evenimentelor la care a participat în mod activ: efortul de război, exilul la Iași și bucuria realipirii ținuturilor locuite de români la România, aşezarea structurilor ei politico-administrative, reforma agrară, elaborarea şi adoptarea Constituţiei din 1923, readucerea liberalilor la guvernare sub conducerea sa, în anul 1933. La sfârşitul războiului – ministru al Agriculturii şi Domeniilor reuşind să-şi pună semnătura pe decretul de expropriere a marii proprietăţi. Între anii 1922-1926 – ministeru de externe. În cadrul Conferinţei de la Lausanne, la întrunirile „Micii Înţelegeri” și la „Societatea Naţiunilor”, a militat pentru garantarea frontierelor şi conservarea integrităţii şi suveranităţii naţionale.
Dumitru Drăghicescu (1875-1945), primul român care a obținut doctoratul în sociologie la Sorbona. Autorul cunoscutului studiu „Din psihologia poporului român”, prima monografie a sufletului românesc. A fost unul dintre cei mai activi militanți pentru realizarea idealului național și unul dintre promotorii fondării „Ligii Naţiunilor”. Participă la întrunirile tinerilor români de la “Café Voltaire”. Pune bazele unei asociaţiei studenţeşti, „Union des pays danubiens”, împreună cu studenţii sârbi şi bulgari. Primește o misiune la Moscova, unde îl găsește începutul revoluției bolșevice. Încearcă să organizeze o legiune de prizonieri transilvăneni. Lui i se datorează organizarea la Roma, în aprilie 1918, a Congresului Naţionalităţilor din cuprinsul monarhiei. Înfiinţează, cu bănățeanul Traian Vuia, Comitetul Naţional Român de la Paris (30 aprilie 1918), chiar în apartamentul său, şi revista „La Transylvanie”. Publică mai multe broşuri în limba franceză cu caracter naţional. În vara anului 1918 îl găsim, alături de Traian Vuia, căutând prin lagărele franceze voluntari din rândul prizonierilor pentru legiunea ce urma să se constituie cu sprijinul autorităţilor franceze. Este primul ambasador plenipotențiar al României în Mexic (1935-1937).
• Prof. dr. Florin EPURE