Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

29 septembrie 2020

Un OM, la Băbeni


Motto: Cât timp suntem printre oameni, să ne purtăm omeneşte.
(Seneca-Despre mânie, III, 43)

Nimeni din noi nu s-a născut printre fluturi, ori din bubu­ruze. Fiecare avem o mamă, un leagăn, o Patrie!… Problema, însă, e cu mult mai adâncă! E o taină!… Şi nu e vorba doar de clipa naşterii tale; de acea vreme potrivită de zei, sub clipocire de stele, legănare de-amurguri, ori sub vâlvătăi de aurore boreale, ci, mai ales, totul depinde de importanţa zestrei ge­netice inconfundabile, care ne dă atât energia destinului ce-l vom urma orbeşte, cât îndeosebi, şi ceea ce ne vine de la părinţi, mai cu seamă de la mamă, prin divinul cordon ombilical, cu rădăcinile-i adânci, coborând până-n Edenul păcatului primar! Acesta ne racordează atât la „zestrea genetică”, dar şi la „zestrea cosmică, uraniană!”
Din această îngemănare ne vine viaţa noastră, bună sau rea, pe pământul fremătând de vibraţii… Noi nu suntem decât pre­lungirea celor ce-au fost şi mai lucrează şi-acum pe sub ier­buri, în cimitire sărace, de ţară, unde de-a pururea susură lacri­mile maicelor noastre, aminte-aducându-şi, întruna, de noi!…
Om bun ori rău a te zămisli sub zările vremilor nu e decât, de-nceput, doar pură-ntâmplare! Aceasta, desigur, o crede oricare dintre noi, însă eu zic că omenia ne vine din mângâ­ie­rile mamei, ogoirea glasului-i trist, în dulce undire, în nopţi cu ne­guri amare, când tata-i departe…, în Rusia, pe front, iar în Câmpia Găvanu-Burdea, ţiuie vântul, ca-n depărtate Siberii de ger…
Astfel venit-a pe lume un prunc, în viforniţele ninsorilor năpustite din Crâm înspre Câmpia Română.
Ciulini şi vite zgribulite de frig, tremurânde, tânguindu-se-n ţipăt mocnit, de-oţeluri lichide, albastre, când la ferestre ursi­toarele vin, chipul şi trupul tău frăgui, frăgeziu, amuşindu-l!…
Şi-au zis ursitoarele, trei, ca-ntr-un cor rebegit, pe prispă, de-nvârtejiri de ninsori:
„Să-i fie cu noroc clipa naşterii sale! Călător printre străini de-a pururi să fie! Doar inima în el pâlpâindă de doruri, în veci!…”, după care-au plecat prin nămeţii Câmpiei Române, spre Dunăre-n jos, înspre Rodope, Peloponez…
Şi iată-l şi acum, după ani 72, acelaşi firav şi blând muritor, cu ochii-adânciţi într-o carte, despre toate-ale lumii pe-ndelete vorbind, dinspre viaţă-nspre moarte!… Căci aici, la Băbeni, printre ciobani şi mioare, în ziori de ziuă şi de sânziene, acest cărturar, Nelu Barbu, a cântat din frunză de-arine atât „Alifantul”, cât şi „Cloşca cu puii de aur”, şi „Vlahostrata”, odihnindu-i sub gene, ori în ochii albaştri, precum floarea, a Voinicului Cruce… Şi multe-ale vremilor, toate, pe lăsătorile munţilor, în toamne de aur, cu păstorii din Jina le-o duce…
În urma-i rămâne nu doar amintirea dascălului de ţară, ce-a ridicat, din cărţi, la Băbeni, al demnităţii şi frăţiei un DOM, cât, mai ales, pentru mine şi colegii de breaslă va rămâne – un prieten, un OM, în care oricând va-nflori, primăvară, mărul de lângă izvorul din apropierea cerdacului Casei de sub pădure, acolo, la Slăviteşti, sub goruni, iar Vrânceanul cel Dragoş va zice, blând şi uşure:
„- Mă, Nelule, cu tine iar mi-e dor de Veneţii, Florenţe; de Bistriţe şi Dintr-un Lemnuri, magnolii, şi zmeuri, vitralii pe cer spulberate, iar pentru toate acestea, dac-aş putea să mai fiu pe pământ, ţi-aş spune, -n amurg de micsandre, că-aproape-mi eşti şi pururi rămâne-mi-i FRATE!”
C-aici, printre albele straie de ciobani, la Băbeni, tu eşti şi fi-vei în veci pentru mine cel mai drag dintre samarineni!
Surpate, 14 iunie 2016
George VOICA

Alte articole de la Cultura