Trei ani în preajma Preşedintelui
Editura Artemis (director, Ştefan Dulu) a tipărit una din cărţile sale de succes, semnată de un scriitor-gazetar cu numele mai puţin vehiculat, dar meritoriu până la contopirea cu talentul: Ioan C. Popa, „Trei ani în preajma Preşedintelui (1997-1999) Note şi comentarii”, 2014. Din titlu intuim maniera modernă, uşor americănească, aşa cum îi stă bine unei cărţi inspirate din intimitatea celei mai înalte sfere de putere a unei naţiuni.
Trei ani în prejma Preşedintelui înseamnă 1.095 de zile petrecute ceas de ceas alături de şeful ţării; în cazul de faţă, Emil Constantinescu. În ţară, dar cu osebire în deplasările în străinătate, purtând mesajul ţării, militând pentru interesul ei. Să recunoaştem, nu-i deloc uşor. Mai ales când, dincolo de însoţire şi consiliere, te hotărăşti şi să publici jurnalul acestei aventuri intelectuale; să dai samă, vorba cronicarului. Şi să izbuteşti – chiar cu asupra de măsură.
Doamna profesor doctor Zoe Petre – şi domnia sa aflată în preajma aceluiaşi preşedinte – apreciază într-un „Cuvânt-înainte” că „suntem în faţa unei scrieri care îmbină memorialistica, observaţia atentă de teren şi analiza” reconstituind – îl citez acum pe autor: „mici fragmente ale unui mozaic politic, cultural şi intelectual ce a dat culoare acţiunilor externe ale României într-o fază crucială a evoluţiei sale democratice”; scrisă – subliniază autorul – „la aproape două decenii de la schimbarea survenită în decembrie 1996 (când) s-a creat o distanţă apreciabilă pentru a putea vedea mai limpede anumite lucruri”. Anumite lucruri eşalonate de Ioan C. Popa în 11 capitole, în care este cuprins, practic, întregul mapamond, continent după continent.
Ştim, desigur, că în astfel de situaţii există un anume confort al călătoriilor aeriene – avionul preşedintelui SUA se numeşte „Air Force One”! (iar noi, românii, ne-am obişnuit să luăm de la alţii ce e bun) – dar nu întotdeauna aceste călătorii (sugestiv redate de autor) se petrec aşa. Iată un exemplu care vorbeşte de la sine – şi care îl onorează pe preşedintele Emil Constantinescu: „Aparatul AN-24 este din nou pregătit de zbor. (…) Decolăm dimineaţa în zori. Este o zi însorită, care îndeamnă la călătorie. Timp de patru ore şi jumătate traversăm Balcanii, îndreptându-ne spre Italia. Preşedintele este însoţit de un grup restrâns de consilieri şi experţi. Zgomotele motorului şi ale elicelor ne împiedică să dialogăm. În afară de preşedinte, aşezat pe un fotoliu, ceilalţi improvizăm câte un loc, după cum ne pricepem. Eu şi cameramanul ne aşezăm pe o roată de rezervă. Pentru care nu cunoaşte scopul deplasării, am putea părea un grup de comando ce urmează să fie debarcat undeva în Europa de Vest”.
Sigur, cartea cuprinde cu precădere, logic şi cronologic, etape importante ale demersului de politică externă. Dar tot cronologic, după logica autorului, în ea se găsesc numeroase recursuri la memorie, istorică, literară, culturală, privitor la raporturile dintre România şi ţările vizitate, care, sporind valoarea subiectelor politice, conferă lecturii farmec şi culoare. Asupra câtorva astfel de potrivite şi necesare inserţii mă voi opri, în continuare.
O descindere în nordul Italiei, cu popas la Padova, îi înlesneşte lui Ioan C. Popa amintirea unor ilustre figuri de români ce s-au instruit aici încă din secolele XVII-XVIII, evidenţiind personalitatea Stolnicului Constantin Cantacuzino, care a studiat la Universitatea la care au predat Copernic şi, cu numai 50 de ani înaintea sosirii lui, Galilei; tot el publică, în anul 1700, în Analele Universităţii, „Harta geografică a Valahiei”, cea dintâi concepută de un om de ştiinţă român. Trece, înaintea Stolnicului, prin Padova, spre a se opri la Roma, în Biblioteca şi Arhivele Vaticanului, Despot Vodă Heraclitul; îl urmează Petru Cercel (fratele lui Mihai Viteazul) atât de apreciat de Serenissima Veneţie. Să nu-i uităm pe paşoptiştii transilvăneni Simion Bărnuţiu, Al. Papiu Ilarian şi Iosif Hodoş – primul la Pavia, ceilalţi doi la Padova. Aşa cum tot la izvoarele latine îşi astâmpăraseră setea, descoperind şi impunând identitatea naţională, corifeii Şcolii Ardelene.
O călătorie prezidenţială în Franţa îi îngăduie lui Ioan C. Popa evocarea miilor de soldaţi români luaţi prizonieri de nemţi în al doilea război mondial – şi ucişi lent, în suferinţe groaznice, în lagărele din Alsacia şi Lorena. În Cimitirul de la Soulzmatt, autorul citeşte cu emoţie cuvintele Reginei Maria, inscripţionate pe placa de la baza Crucii-monument: „Soldaţi români! Departe de patria voastră, pentru care v-aţi sacrificat, odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie, în acest pământ care nu vă este străin”. Tot aici străjuieşte timpul şi memoria celor jertfiţi o impunătoare statuie, „Mama martirilor”, realizată de Oscar Han în anul 1933 şi dăruită cinstirii acestui loc sfânt de către ziaristul patriot Pamfil Şeicaru. Dincolo, la Dieuze, unde 947 de cruci împânzesc câmpul funerar, la baza Obeliscului comemorativ sunt gravate (în română şi franceză) versurile marii noastre patriote Elena Văcărescu: „Pe-al vostru vis eroic ştiindu-vă stăpâni / Dormiţi vegheaţi de Franţa, dormiţi soldaţi români”. În ambele locuri am picat şi eu lacrimă de recunoştinţă, cântând „Imnul Eroilor” alături de mulţimea venită să-i omagieze: „Presăraţi pe-a lor morminte / Ale laurilor foi / Spre a fi mai dulce somnul / Fericiţilor eroi”.
Să rămânem tot în spaţiul francez – şi european, desigur. Ioan C. Popa aminteşte legenda unei prinţese pe care ar fi chemat-o Europa – de la care ar veni numele continentului nostru; dar nici anticul Hesiod, cel ce ne învaţă munci şi zile, nu era sigur de acest mit. În schimb, despre dimensiunile continentului european, ilustrul Montesquieu se preocupa încă din secolul XVIII, susţinând că acesta se întinde până la Volga. Ceva mai târziu – precizează Ioan C. Popa – Charles de Gaulle va crea şi impune conceptul Europei de la Atlantic la Urali. Şi tot el îi va scrie compatrioatei noastre, prinţesa Martha Bibescu, în anul 1970: „Pentru mine, Dumneavoastră sunteţi personificarea însăşi a Europei”. Cum şi pe cine reprezenta Martha Bibescu în Europa? – autoarea unei cărţi tulburătoare, „Izvor, ţara sălciilor”. O spune marele poet european (şi nu numai) Rainer Maria Rilke: „Cum să nu iubeşti România, după ce ai citit Izvor!”. Să ne amintim şi spusa marelui Nicolae Titulescu: „Atunci când este vorba de Franţa şi România, este greu să desparţi inima de raţiune”. Da, aşa este – aş întări, cu modestie – pentru că inima are argumente pe care mintea nu le cunoaşte. Aşa stând lucrurile, este firesc să evidenţiem – odată cu Ioan C. Popa – faptul că în februarie 1997, cu prilejul vizitei preşedintelui Jacques Chirac, la Bucureşti, a fost lansat Parteneriatul special dintre Franţa şi România.
O precizare. Împovărat (firesc!) de îndatoririle politice pe care preşedintele Emil Constantinescu le ducea cu sine, dezbătute în riguroase programe oficiale, domnia sa a dorit şi a izbutit să participe şi la aceste momente ce ţin de latura sufletească a existenţei noastre. Spre onoarea sa.