Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

22 noiembrie 2019

Strada Radu de la Afumaţi – General Praporgescu


6 1 2 3 4 5

Este una dintre arterele de circulaţie majore ale oraşului, care traversează zona centrală de sud-est a râmnicului, pornind de la sud la nord-vest. Putem spune că prima informaţie o avem după documentul cartografic realizat de către ofiţerii austrieci între 1790-1791, pentru că una din ulicioarele care traversau partea de est a cetăţii corespunde aproape perfect cu traseul carto­gra­fic al străzii din 1857.
O altă informaţie, de data aceas­ta tot cartografică o avem după „Planşa moşii vetrii episcopii şi râului Râmnic din anul 1857”, traseul străzii este perfect conturat, însă nu poartă şi un nume.
După acest document, „ulicioa­ra” pornea de la casa lui Şerban Bru­taru (Catagrafia „de toţi hălădui­torii oraşului Râmnicu Vâlcii după po­runca cinstitei ocârmuiri, cu nr. 5836, la culoarea neagră cu nr. de ordine 77 este trecut Şerban Bru­taru” – din Fondul Prefecturii judeţu­lui Vâlcea, dosar nr. 119/1834) am­pla­sată pe partea stângă a Iazului Mo­rilor, deviază puţin spre vest după care porneşte spre nord până undeva lateral stânga faţă de biserica Sfântul Dumitru, de unde urcă, din nou, spre nord – vest, până lângă casa lui I. Bunescu (În „Catagrafia caselor şi proprietarilor” întocmită de magistrul oraşului Râmnicul Vâlcii, în decembrie 1853, la poziţia 94-95, este înregistrat dumnealui serdarul Ioan Bunescu, dosar nr. 151/1853) unde dă în strada Dorobanţi.
Strada Radu de la Afumaţi, în traseul său se intersectează cu străzile Călăraşi şi Bulevardul Tudor Vladimirescu. O altă informaţie o avem din Catagrafia străzilor ora­şu­lui din anul 1876, când strada purta numele de „Brutarilor”: „Strada Bru­ta­rilor începea de la casele răposa­tului Marinoiu, în sus pe la dumnea­lui Gheorghe Poltimoş, Marin Mari­mo­vici, decedatul căpitan Giuran până la poarta Bisericii cu patronul Sfântul Dumitru”. Face parte din „culoarea albastră” (dosar nr.11/5 februarie 25/1875).
Tot în acest an, se fac primele încercări de a boteza străzile cu inscripţia lor pe „tăbliţe de tinichea” vopsite în culorile în care se găsesc stabilite străzile.
Din anul 1879, strada va purta numele domnului Ţării Româneşti dintre 1525-1529, adică Radu de la Afumaţi.
Poziţia cartografică este diferită faţă de cea din 1876, acum strada începe din „Strada Tudor Vladimi­res­cu, pe lângă casa d-lui Gheor­ghiţă Marinescu, trece pe lângă Capela de Nord a Bulevardului, merge înainte pe lângă casa dom­nilor Ghejan şi Costache Roşianu până trece în strada Brâncoveanu Vodă între caseria judeţului şi casa d-lui institutor P. C-tinescu, oprindu-se în strada Traian (dosar nr. 31/1879).
În Catagrafia din 1899, strada îşi modifică substanţial traseul, acum începe de la Iazul Morilor, ca­sele Marinescu, merge pe lângă Brăţăşanu ieşind la biserica Sfântul Dumitru.
Numerotarea caselor, pe partea stângă, începe cu numărul 2 al casei Elena Greceanu şi se termină la nr. 22, casa preot C. Rădulescu.
Pe partea dreaptă, se începe cu nr. 1, casa căpitan Olănescu şi se termină la nr. 41, casa N. Dobri­ceanu.
La întocmirea catagrafiei în octombrie 1899, strada avea un nu­măr de case 34 şi două locuri ur­bane, pe stânga 11 şi pe dreapta 23 (dosar nr. 138/6 octombrie 1899).
Casele de pe această stradă aveau o înfăţişare fermecătoare conferită caselor „bătrâne”, cu valoare arhitecturală excepţională. Anii care s-au scurs, intemperiile, arşiţa soarelui au înnobilat casele cu ceea ce se numeşte atât de frumos „pecetea vremii”. Senectu­tea acestor construcţii este un feno­men natural şi inevitabil, în calea cărora nimeni şi nimic nu a îndrăznit sau va putea cuteza să se aşeze. Aceste locuinţe erau, în majoritate, populate de familii mai înstărite, ne­gus­tori de vază ai oraşului, ofiţeri, ma­gistraţi şi câteva familii de mese­riaşi.
Începând cu anul 1920, strada va fi divizată prin decizia nr.187 din 1 septembrie astfel tronsonul dintre strada Colonel Apostol Dumitrescu şi B-dul Tudor Vladimirescu va rămâne cu numele de Radu de la Afumaţi şi strada General Prapor­ges­cu se va numi cpt. Vintilă Geor­gescu, schimbând vechiul nume de Vulturul (dosar nr. 26/1920).
Din punct de vedere comercial, strada nu avea magazine, în schimb, avea câteva mici ateliere de cismărie şi croitorie. În aul 1903, aici existau: atelierul de croitorie de dame al Anei Bleibtrei, unde lucra stăpânul şi o lucrătoare de 18 ani. Cismăria lui Alexandru Diaconescu avea o cameră cu pământ pe jos unde lucra o calfă şi un ucenic de 13 ani. Cismăria lui Ion Rădulescu, unde lucra stăpânul ajutat de o calfă şi cismăria lui Iacob Thiel, unde muncea stăpânul şi un bătrân de 65 de ani plus un ucenic de 18 ani (dosar nr.4/1903).
În anul 1910, Ion Ştefănescu înfiinţează o agentură de comision, iar în 1919, Petre Opincaru des­chide un atelier de cismărie pentru ca abia în anul 1925, Ion I. Rădu­lescu să deschidă singurul magazin de manufactură, bumbăcărie şi diferite mărunţişuri.
În Epoca de Aur, casele din zona de demolare au fost rase de pe faţa pământului, cu această ocazie numele străzii fiind definitiv schimbat în General Magheru.
Iată numai câteva dintre cele câteva case care nu au putut supravieţui furiei comuniste:
Casa Elena Boţescu, nr. 22, ridicată în 1927,
Elena Ionescu Mihai, nr. 31, ridicată la 1906,
Nae Niculescu,casă cu etaj, ridicată la 1923,
Gh. C-tinescu, nr. 60, ridicată la 1899,
Avocat N.G. Dobriceanu, ridicată la 1899,
Al. M. Alexiu, ridicată la 1903,
Haralambiade Cristescu, nr. 8, ridicată la 1914,
Ioan Pleşoianu, avocat, nr. 20, ridicată la 1910,
Petre Bărbulescu, nr. 1, ridicată la 1911,
V. Răiculescu, nr. 17, ridicată la 1899.
Mihail Titi Gherghina

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Ramnicule te iubesc