Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

24 octombrie 2020

Sfinții Apostoli Petru și Pavel


• Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt pomeniți de Biserica Ortodoxă Română în fiecare an, la 29 iunie, după o perioada de pregătire, prin post, care variază ca durată, în funcție de data Paștilor
• Sunt prăznuiți în aceeași zi, deoarece, potrivit tradiției, amândoi și-ar fi încheiat viața mucenicește, la Roma, în același an

Din pescar, Apostol
Sfântul Petru, numit la naștere Simon sau Simeon, era din orașul Betsaida (situat pe malul nordic al lacului Ghenizaret, astăzi localitatea El Aradsch în Siria), fiind fratele mai mic al Apostolului Andrei. Tatăl lui se numea Iona. La vremea în care a fost chemat de Hristos la apostolat locuia în Capernaum, împreună cu soția și soacra sa. Se ocupa cu pescuitul, prin urmare, era un om simplu, neînvățat. Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Andrei a fost cel care l-a adus la Hristos, după ce se convinsese că L-a aflat pe Mesia. Cu acest prilej, Mântuitorul i-a schimbat numele din Simon în Chefa („piatră“ în aramaică), de unde numele de Petru în greacă și latină. Potrivit Evanghelistului Luca, Sfântul Petru a devenit efectiv ucenicul Mântuitorului după ce a fost martorul unei minuni: într-o dimineață, Hristos a vorbit mulțimii la țărmul lacului Ghenizaret. Pentru a fi mai bine auzit, s-a urcat în corabia lui Simon Petru, pe care l-a rugat să o depărteze puțin de la țărm. După ce a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon să pescuiască. Acesta, neîncrezător, întrucât se ostenise în zadar toată noaptea, ascultă de Învățător și aruncă mrejele. Mulțimea peștilor prinși îl va înfricoșa: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos“, va spune el. Hristos i-a răspuns însă: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni“. Petru, împreună cu ceilalți tovarăși de pescuit ai lui, va lăsa totul și va urma Mântuitorului.
“Stâlpul Bisericii”
Sfântul Petru s-a bucurat de respect din partea celorlalți Apostoli. În multe situații, el lua cuvântul în numele tuturor. De pildă, în Cezareea lui Filip, atunci când Mântuitorul i-a întrebat pe ucenici cine cred că este El, Simon-Petru a răspuns prompt: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu“. Alături de frații Iacob și Ioan, a fost martorul minunilor și momentelor mai importante din viața lui Hristos: învierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Față și la rugăciunea din gradina Ghetsimani. După Cincizecime, Apostolul Pavel îl numește, împreună cu Iacob și Ioan, „stâlp“ al Bisericii.  Prea încrezător în sine (la Cina cea de Taina jurase că „dacă toți se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“), se va lepăda de Hristos de trei ori în timpul Patimilor. Realizând trădarea săvârșită față de Învățătorul său, s-a căit și „a plâns cu amar“. Iertarea i-a acordat-o Mântuitorul după învierea Sa din morți, când l-a întrebat de trei ori dacă Îl iubește.  A stat ascuns, împreună cu ceilalți Apostoli, de teama iudeilor până în ziua Învierii. Convins de realitatea Învierii Domnului și primind Duhul Sfânt la Cincizecime, Apostolul Petru a devenit un mărturisitor al lui Hristos, fără a se mai teme de nici o amenințare din partea iudeilor sau a autorităților. În anul 44, regele Irod Agripa, voind să facă pe placul iudeilor, l-a ucis pe Apostolul Iacob și l-a închis într-o temniță bine păzită pe Sfântul Petru, gândind să îl omoare și pe el. Printr-o minune însă, un înger trimis de Dumnezeu l-a scos din temniță. După acest eveniment, Petru a părăsit Iudeea și a mers la Roma. Aici și-a petrecut ultimii ani ai vieții întărind Biserica. Potrivit tradiției, pe 29 iunie 67 a fost crucificat din porunca împăratului Nero († 68). La cererea lui, Apostolul Petru a fost răstignit cu capul în jos.  Sfântul Petru este autorul celor două epistole sobornicești din Noul Testament. În basmele populare românești, Sfântul Petru este cel care îl însoțește pe Dumnezeu în călătoriile Sale pe pământ, petrecute, cândva, la începuturile lumii.
Cuceritorul Mediteranei
Apostolul Pavel s-a născut în Tarsul Ciliciei în jurul anului 7, într-o familie de evrei cu bună stare materială, care aparțineau tribului lui Veniamin. La naștere a primit numele de Saul. Prin părinții săi a moștenit cetățenia romană. A dobândit o educație aleasă, spre deosebire de ceilalți Apostoli. Aceasta îi va fi de ajutor în activitatea sa de mai târziu, deși Pavel nu și-a pus niciodată nădejdea în cunoștințele sau în darurile sale, ci în Dumnezeu: „eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, față de înălțimea cunoașterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate și le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc“.  De foarte tânăr, Saul a mers la Ierusalim, unde avea o soră. Aici a studiat legea mozaică la școala rabinului Gamaliel, unul dintre fariseii cei mai învățați și mai respectați ai vremii. Nu L-a întâlnit pe Mântuitorul Hristos în timpul activității Sale pământești, deoarece, în această perioadă, se întorsese în Tars, unde activa ca rabin. Întoarcerea lui la Ierusalim a fost determinată de veștile care ajunseseră până în Tars despre lucrarea Apostolilor de după Cincizecime. A venit la Ierusalim cu gândul de a apăra puritatea legii mozaice. În acest scop, s-a alăturat cu multă râvnă celor care începuseră să persecute Biserica. A participat la uciderea lui Ștefan, păzind hainele celor care îl ucideau cu pietre.
“Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?”
Aflând apoi că și în Damasc sunt creștini, a luat scrisori de împuternicire de la marele preot și, însoțit de o gardă dată de Sinedriu, a pornit spre acest oraș. Cu puțin înainte de a ajunge a avut loc însă întâlnirea cu Hristos, care i-a schimbat viața: ziua, în amiaza mare, i-a apărut Mântuitorul, într-o lumină strălucitoare, și i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?“. Rămas orb, a intrat în Damasc, nu cum își propusese, ca cel care inspiră teama creștinilor acelor vremuri, ci smerit și tăcut, petrecând trei zile și trei nopți fără să mănânce ceva. După aceea, prin preotul Anania din Damasc, Dumnezeu îi redă vederea. Primește botezul și, fostul mare prigonitor a început acum să vorbească în sinagoga despre Cel pe care, cu puțin timp înainte, Îl prigonea. Pentru a scăpa de iudeii care căutau să-l ucidă, părăsește orașul și se întoarce în Tars. Peste ani, este chemat la Antiohia de către Barnaba. De aici a plecat în cele trei călătorii misionare, între anii 45-58, prin care a adus la Hristos mai mult de 30 de cetăți importante din bazinul Marii Mediterane. Cu ocazia primei călătorii, în Cipru, l-a adus la credință pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei. De la acesta și-a luat numele de Pavel, nume pe care îl va purta până la sfârșitul vieții.
Cetățenia romană îl salvează de pedeapsa iudeilor
Activitatea sa misionară a fost de multe ori însoțită de primejdii, așa după cum mărturisește însuși Apostolul: „De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am petrecut în largul mării. În calatorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații cei mincinoși; În osteneală și în trudă, în privegheri adeseori, în foame și în sete, în posturi de multe ori, în frig și în lipsă de haine.“  În lucrarea sa de vestire a Evangheliei, Apostolul Pavel i-a vizat pe cei de un neam cu el, dar mai ales pe cei de alte neamuri. De aici și ura iudeilor care pretutindeni i se opuneau. În anul 58, a fost prins de iudei în Ierusalim. Ținut în temniță doi ani în Cezareea Palestinei, în final va fi dus pe mare la Roma pentru a fi judecat de împărat, întrucât poseda cetățenie romană. Aici a petrecut alți doi ani într-o casă închiriată, fiind păzit de un ostaș roman. După judecată, în anul 63, a fost eliberat.
Împrejurările sfârșitului său sunt necunoscute. Se crede că, ajuns din nou la Roma, a fost închis și omorât din porunca împăratului Nero, în anul 67, prin tăierea capului. A fost îngropat pe Calea Ostia de lângă Roma, unde mai târziu s-a ridicat biserica „San Paolo fuori le Mura“ (Sfântul Pavel din afara zidurilor).
Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel
Postul Sfinților Apostoli (popular-postul Sâmpetrului), care precedă sărbătoarea comună a Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie) este rânduit de Biserică în cinstea celor doi apostoli și în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante (vezi Fapte 13,2 și 14,23). Totodată, prin ținerea acestui post se cinstesc darurile Sfântului Duh, care s-au pogorât peste Sfinții Apostoli la Cincizecime; de aceea, în vechime, acest post se numea Postul Cincizecimii. Despre vechimea acestui post mărturisesc, în secolul IV, Constituțiile Apostolice. Mărturii ulterioare se găsesc la Sfântul Atanasie cel Mare, la Teodoreț, episcopul Cirului, la Leon cel Mare, care numește postul acesta Postul de vară sau al Cincizecimii. Se pare că la început, postul acesta era ținut numai în cercurile monahale și abia mai târziu s-a extins și la credincioșii din lume. Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durată fixă, Postul Sfinților Petru și Pavel are o durată variabilă de la an la an, deoarece începutul lui (fixat aproximativ prin sec. VI) e în funcție de data variabilă a Învierii lui Hristos. Postul începe luni, după Duminica Tuturor Sfinților și ține până în ziua de 29 iunie (inclusiv, dacă această sărbătoare cade miercurea sau vinerea, dezlegându-se în acest caz numai la pește și untdelemn). Durata lui este deci mai lungă sau mai scurtă, după cum Învierea din anul respectiv a căzut mai devreme sau mai târziu. În chip normal (dacă Învierea Domnului s-ar sărbători în răstimpul indicat de regula consfințită la Sinodul I Ecumenic, adică între 22 martie și 25 aprilie), ea variază de la 8 zile (durata cea mai scurtă, când Învierea cade la 25 aprilie) până la 42 de zile (durata cea mai lungă, când Învierea cade la 22 martie). Dar în actuala situație a Bisericii noastre (ca a tuturor Bisericilor ortodoxe care și-au îndreptat calendarul, menținând însă Pascalia stilului vechi, a calendarului neîndreptat). Învierea este sărbătorită de fapt între 4 aprilie și 8 mai, durata Postului Sfinților Petru și Pavel se scurtează, de la 28 de zile (durata cea mai lungă) până la desființare (în anii în care Învierea cade după data de 1 mai). Așa s-a întâmplat în anii 1945 și 1956 (Învierea la 6 mai), când Sfântul Sinod a hotărât ca postul să se țină în cele trei zile dinaintea sărbătorii Sfinților Apostoli Petru și Pavel ( sărbătoarea căzând înaintea Duminicii Tuturor Sfinților, în seara căreia trebuia să lăsăm sec). Aceeași situație am avut-o și în anul 1983 (Învierea la 8 mai), când postul a fost numai de două zile (27-28 iunie). O regulă simplă și practică spre a afla durata Postului Sfinților Petru și Pavel din orice an este următoarea: câte zile sunt de la data Învierii (inclusiv) din anul respectiv până la 3 mai (exclusiv), atâtea zile ține postul. De exemplu, în anul 1982, când Învierea s-a serbat la 18 aprilie, Postul Sfinților Apostoli 15 zile (14- 28 iunie). După Pravila cea mare și Învățătura pentru posturi din Ceaslovul mare, luni, miercuri și vineri se mănâncă legume fără untdelemn, marți și joi aceleași cu untdelemn (și vin), iar sâmbăta și duminica și pește. Dezlegarea la pește se dă și luni, marți și joi, când cade sărbătoarea vreunui sfânt cu doxologie mare, iar când o astfel de sărbătoare cade miercuri sau vineri, se dezleagă la untdelemn și vin. La hramuri și la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) se dă dezlegare la pește, în orice zi a săptămânii ar cădea. După Tipicul mare, luni, miercuri și vineri se mănâncă mâncare uscată după Vecernie; iar în celelalte zile, ca mai sus.

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Spiritualitate