Du-te la...

Intonarea Imnului Național de Ziua Râmnicului

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

22 august 2019

Primim la redacție opinia unui general de poliție, profesor de criminologie, despre actele nesăbuite, abominabile de la Caracal Reflecții din exteriorul frontului anti crimă (II)


Advertisements

Despre serviciul 112. Există avantajul că este un număr ușor de reținut. În rest, după desele cazuri negative întâmplate, o dezamăgire națională, bani aruncați pe apa sâmbetei. Din lamentabila prestație a șefului STS în fața Comisiei parlamentare, gângănită, cu pauze de gândire și fără coerență, aveam să aflăm că serviciul respectiv nu poate localiza decât apelurile din telefonia fixă, adică ne aflăm cam în secolul trecut cu… localizările. Apoi, interpelările excesive ale operatoarelor anihilează scopul înființării sistemului de alertare prin 112. Am pățit-o personal când, din întâmplare, văzând că un bărbat își dă duhul pe o bancă din parc, am sunat imediat la 112 pentru intervenția unei ambulanțe. Cu numele și prenumele, cu numărul de telefon afișat pe ecranul receptor, am comunicat până și aleea cu banca pe care se afla muribundul. Mi-au fost puse zeci de întrebări, convorbirea a durat cel puțin 5 minute până când i-am spus, răspicat, doamnei de la capătul firului că în timp ce mă descoase bărbatul întins pe bancă își dă duhul!… Ea continua însă cu întrebările sterile
Un al doilea aspect. La sesizarea unui eveniment, în funcție de gravitatea cazului (răpire, sechestrare, viol etc. mai cu seamă de minore sau minori) echipa operativă din graficul pentru intervenții trebuie să se mobilizeze rapid și în 3 – 4 minute, mai ceva ca pompierii, trebuie să se afle în drum spre locul faptei. O spun din experiență. De fiecare dată, dacă evenimentul o impunea, echipei i se alătura procurorul criminalist, chiar și medicul legist. Era ordin expres ca la evenimente grave, repet – omor, tâlhărie, viol, răpire de minori etc. – șeful serviciului judiciar să nu lipsească. Ba, mergea chiar și șeful județului care aducea întăriri. Primul lucru era asigurarea pazei locului faptei, așa încât nimeni să nu pătrundă și să distrugă urmele infracțiunii, rampa de lansare a oricărei anchete. Echipa cerceta locul faptei în liniște și nimeni nu intra în câmpul infracțiunii, indiferent de rangul avut: comandanți, primari, directori, politicieni etc. Concomitent, în exteriorul locului faptei, în proxima vecinătate, dar și în adâncime, se efectuau investigații, se ascultau martori etc. Curioși erau și atunci, au fost și vor fi, dar trebuie ținuți la distanță, explicându-li-se importanța activității de cercetare. Emoții au fost dintotdeauna, dar eu văd, mai important, în modul de lucru responsabilitatea și profesionalismul.
Nu comentez cele petrecute la Caracal, că s-au spus destule pe această temă. Aș preciza doar că furnizarea în spațiul public a unor elemente esențiale din anchetă dăunează grav însăși anchetei. Că presupusul acuzat nu a scos o vorbă sau a declarat câte ceva, că s-a găsit un cercel și fragmente de oase calcinate, că victima a sunat la 112 de pe un telefon care îi aparținea criminalului etc., pas cu pas, ieșeau în public informații dinlăuntrul anchetei, precum ies covrigii pe bandă dintr-un cuptor. Rău! Foarte rău s-a procedat! Autorul, încă nedovedit, complicii își iau măsuri, distrug probe, dispar. Nu-i productivă nici ieșirea pe post, radio sau Tv, a procurorilor, polițiștilor, avocaților ș.a. Paradoxal este că, un avocat, pentru a intra în posesia unor informații din dosar, trebuie să facă cerere, uneori în mod repetat, să aștepte aprobări, iar când primește o copie de pe declarația unui martor, aceasta este trunchiată prin acoperirea cu cariocă neagră a primei pagini, pentru a nu afla – ce credeți? – ceea ce deja știa toată lumea de la televizor.
Nu sunt de acord nici cu avocații care divulgă în public mersul unei anchete. Poate o fac pentru imagine, dar furnizarea de informații din anchetă îi favorizează delictual pe clienții lor, îi ajută pe eventualii complici să ia măsuri de protejare, să-și creeze alibiuri. Așa s-a ajuns ca lumea să-i perceapă pe unii dintre avocați ca fiind complici ai activității delictuale. Apărarea trebuie făcută doar în fața anchetatorului, judecătorului și nu la televizor. Practic avocatura de ani buni și mă caută clienții și fără să ies pe micul ecran.
Un alt aspect deosebit de important. Polițiștii – sau milițienii, cum vor unii să-i numească, pentru că și unii și alții aveau aceleași atribuții – erau investiți cu mai multe competențe și autonomie în măsurile și activitățile de urmărire penală. Când se întorceau de la locul faptei, în funcție de probatoriul administrat, începeau urmărirea penală prin rezoluție pe plângere ori pe procesul-verbal de sesizare și continuau, potrivit compe­ten­ței. Sau dispuneau neînce­perea urmăririi penale. Când cazul era de competența obligatorie a procurorului, colabora cu acesta, nicidecum nu înceta activitățile specifice până la finalizarea cazului. Acum, polițistul nu poate lua o declarație, nu poate face o cercetare până nu ia număr de dosar penal de la procuror. Dacă există vreo probă administrată anterior, este înlăturată. De aici începe bâlbâiala: caută procuror, așteaptă să înceapă programul, se grăbește să nu se încheie programul etc. Timp pierdut. Tocmai de aceea, când te uiți într-un dosar penal găsești ordonanțe de începerea urmăririi penale cu conținut care nu avea cum să fie cunoscut la data emiterii, decât dacă se strânseseră ceva probe înainte de începerea urmăririi penale pentru ipotetice infracțiuni etc. Mai pe șleau, falsuri! Apare câte-un incident decizional, cum au fost cel de la Caracal, că trebuie mandat: „eu dispun, faci cum zic eu, nu intri la locul faptei până dimineață, după ora 6.00…” Etc., etc. Și-ți vine să dai cu șapca de pământ și să te lași de meserie!
Cum poți să-l motivezi profesional pe polițist, să-i dezvolți pasiunea pentru profesie când îi „tai aripile”, luându-i toate competențele!? Când s-a modificat legislația privind urmărirea penală, aceasta fiind preluată de procurori, am scris într-un articol că salut cu două mâini măsura, pentru că prea eram umiliți de unii procurori care ne căutau nod în papură pentru fiecare act. Acum, s-a întors roata. Când îi vezi cu căciula în mână în fața judecătorilor, te apucă mila. Părerea mea, probabil și a multora dintre profesioniștii timpului meu, este că Parchetul nu era pregătit pentru a prelua o așa povară: urmărirea penală. Sunt puțini procurori cu experiență, sunt mulți fără experiență, dar cu orgolii, care țin după ei polițiști pe post de… servanți. Procedeul s-a dovedit a fi neproductiv pentru practica anticriminală. Rezultatele se văd acum, când ei stau la… mâna judecătorilor, iar infractori periculoși le scapă din cauza unor urmăriri penale incomplete ori cu inadvertențe procedurale. Este în joc o practică anticriminală defectuoasă, cu lacune legislative, care trebuie înlăturată urgent. Cum? Prin măsuri legislative, clare, viabile. Altfel, vor continua protestele românilor, a căror siguranță civică a devenit critică. Ce poate fi, oare, mai rușinos pentru lucrătorii unor instituții de vază ale unei țări – cum sunt Poliția, Parchetul, Tribunalul etc. – decât să nu poată ieși pe ușă pentru că îi scuipă lumea, acuzându-i că nu-și fac treaba?
general în retragere Ion STAICU, doctor în drept
(partea a III-a, ultima, în ediția de marți a ziarului)

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Impact