Octavian Știreanu, prietenul meu de condei


Am primit, la Sângeru, prin Adina Mandalac, prozatoare de talent, care tipărește azi publicația AZI de Mizil, trei cărți de publicistică adunând în ele, pentru frumusețea simetrică a graficii, 666 de editoriale iscălite  de Octavian Știreanu. Tavi, cum îi zicem noi, amicii, e unul dintre puținii condeieri de talent care s-a rătăcit o vreme în desișurile politicii. De acolo, glasul lui s-a auzit mai puțin sau deloc. De la mine, care nu aud decât căruțașii pe uliță, deloc. Spuneam, nedumerind pe unii, că am prieteni prin toate partidele și adversari pe care scrisul meu i-a adunat spornic în toate partidele. Adversarii, numeric, sunt mai mulți pentru că de douăzeci și cinci de ani tot critic indivizii ajunși la putere. Cu Octavian Știreanu, care a fost, o vreme, consilier prezidențial al lui Ion Iliescu și vreo trei zile ministru adjunct al Culturii, unde spiritul lui n-a făcut corp comun cu al numitului Pleașcă-Paleologu, fiul unui distins cărturar, n-am avut războaie. Nu știu cum s-a nimerit că am rămas mereu prieteni, iar cearta politică ne-a ocolit. Ba în perioada în care Nea Nelu Cotrocelu catadicsise să reteze accesul la Cotroceni al redactorilor AMPress, printr-o lungă suspendare de drepturi, eu mă vedeam cu Tavi pe care-l vizitam sau mă vizita. Îi terfeleam în scris pe șefii lui de partid, iar el mă citea pentru acoladele stilistice. Când, aflându-ne la o cafea, îi înjuram de genealogie pe unii din partidul lui, fiindcă, de, la noi în sat înjurătura ține loc de țigară și e și mai ieftină, râdea. Octavian Știreanu a publicat zilnic, în anii 2009 – 2012, analize politice ale vremii. Suspendarea, niciodată isprăvită, a lui Traian Băsescu e un subiect care revine. Cărțile, fiecare mare cât o Biblie, se cheamă Pacea pierdută, Dezbinatorul, Politica urii și sunt prefațate de Ion Iliescu, Adrian Năstase și avocatul Lucian Bolcaș. De la evenimentul lansării, care s-a petrecut în București, a trecut mai bine de o lună. Ar fi trebuit să fiu și eu acolo ca moderator, dar un junghi nu sufletesc, ci prin măruntaie, m-a vârât câteva zile, chiat atunci, într-un spital care s-a uitat prin cartilagiile și bujiile mele care nu se astâmpărau. Lansarea cărților, mi s-a povestit, a fost frumoasă, iar eu s-a întâmplat să ies de sub lupa și custura doctorilor, viu, câteva zile după aceea.
Pipăi acum catifeaua acestor volume scrise de un fost politician care n-a ajuns niciodată fost ziarist. Zic fost politician fiindcă, din câte știu eu, Octavian Știreanu nu și-a mai aflat loc în încrengătura pesedistă urzită de Victor Ponta, găsindu-l pe ziaristul cult și rafinat, inutil. Căzut, pesemne, în dizgrație (el nu mi-a spus-o niciodată), Știreanu a scris mai departe critic despre Băsescu și în vremea în care ai lui se pupau pe nas cu arendașul din Deal, într-o coabitare iscălită la miezul nopții care a insultat și nedumerit multă lume. Dar nu despre asta-i vorba. ”Cronicile din vremea marii evaziuni politice” toacă inteligent și matematic, mereu cu argumente (Știreanu e matematician, filosof, cu doctorat pe bune), evenimente în desfășurare, prinse din zbor și băgate sub lupa unei analize necruțătoare. Cu un ziar al său, AZI, ziar care utiliza și încă utilizează serviciile AMPress, cu o tiparniță pe care a reușit să și-o cumpere, Octavian Știreanu s-a dezlegat de orice dependență editorială și de orice cenzură, fiindcă în splendidele noastre vremuri democratice, cenzura există, pitită ghiduș unde te aștepți mai puțin. Liber și rămas atârnat doar de pixul lui tăios, Tavi a scris cum ai zburda pe o pajiște. Numai că în spate a lăsat o arătură adâncă. Cei ce vor să descifreze acești ani de istorie o pot face cu delectări de acuratețe a scriiturii, citindu-l pe Octavian Știreanu.