O țară de spioni, cu președinte spion


Lucian-Avramescu

Într-un avânt mărturisitor, Victor Ponta a spus că și dacă ar fi fost spion n-ar fi recunoscut. Na-ți-o bună că ți-am dres-o! Păi normal că n-ar recunoaște! După zece ani de mandat, Traian Băsescu declară senin că Securitatea a beneficiat de rapoartele lui. Haida, de! Aflasem și noi! Toate televiziunile se ocupă apăsat de subiectul ofițerului acoperit. Ofițerul acoperit e un individ care spionează pentru ceva sau pentru cineva. În general, pentru mai mulți. Am ascultat câteva pledoarii despre cât de patriot e spionul. În cărțile, puține, pe care le-am citit pe acest subiect, nefiind pasionat de literatura de gen, spionii sunt în general dubli și tripli și chiar cvadrupli. Rari spionii din literatură – nu știu dacă și din viață – care să spioneze doar pentru o aripă. Ei fâlfâie, în general, dacă au vocație pentru așa ceva, prin mai multe servicii, sug la mai multe țâțe, joacă, în film, rolul eroului pozitiv și se arată în final ca posesori ai mâinii care a ucis.
Deschid televizorul, pe știri, și dau nas în nas cu „ofițerul acoperit”. Cineva laudă „patriotismul ofițerului acoperit”, un erou ascuns sub o insignă care nu se vede. Dacă nu ești ofițer acoperit, nu ești nimic. Copiii ar trebui, în țara noastră fără manuale, cu closetele școlare în curte, să învețe înainte de cuvântul patrie, înainte de cuvântul iubire, în clasa I, cuvântul spion. Am butonat trei televiziuni de știri și dezbateri politice și în toate eroul principal, într-o grădiniță de gâlcevuri infantile, e spionul care vrea să ajungă „președinte”. Înțeleg că până acum toți au fost, altfel n-ar fi meritat transcrierea lor în manualele de istorie, agenți sub acoperire. Am, deja, altă privire în legătură cu Mihai Viteazul, agent mascat sub sabie, Ștefan cel Mare, deghizat în constructor de mănăstiri, Carol I și Ferdinand Întregitorul, spioni care au făcut România modernă. Mă rog, modernă cât e! Toți au fost, în felul lor, spioni. Colegul meu Radu Tudor, ziarist, cu o enervare stranie, enervare care-i decolează din ochi ca o rachetă intercontinentală, apără în clipa asta, în televiziunea în care muncește vârtos, munca ofițerului acoperit, singurul patriot, singurul bărbat adevărat, singurul care asudă pentru țară, singurul care nu trebuie deconspirat. Suntem țară de ofițeri acoperiți? Dacă nu suntem, trebuie să devenim. Ceilalți, care nu suntem ofițeri acoperiți sau descoperiți, suntem varză, nimicuri, capete seci de locuitor. Ce ne-am fi făcut fără ei dacă și avându-i din belșug o ducem atât de prost? Înțeleg că dintre toți candidații la președinție, unul, doar unul e ofițer acoperit, sau a fost ofițer acoperit. Trebuie votat. El e Ștefan cel Mare. Voievodul moldav a fost și el „acoperit”. N-aș fi crezut că voi trăi clipa în care, la 25 de ani de la dărâmarea securității comuniste, voi asista la această laudă mascată a calității de a fi ceea ce nu ești, profesionist al minciunii. Spionii? Au și ei treaba lor. Dar nu mi-i faceți patrie, virtute, nație, istorie.