Nimeni n-a mai înviat de Paști iar Iisus s-a retras definitiv în cer
N-am crezut și nu cred că de Paști va mai învia cineva. Copil fiind, îmi așteptam înfrigurat un bunic pe care l-am iubit. Firește că n-a venit, spre dezamăgirea micului creștin ortodox. Sub streașina de șindrilă a bisericii mele din sat, cântând la miezul nopții, cu preotul deodată, „Hristos a Înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte, viață dăruindu-le”, nici măcar Iisus n-a mai înviat, așa cum a făcut-o cândva. Suit la Dumnezeu-tatăl, care l-a cam abandonat pe cruce, de unde acel oftat care poate fi și al îndoielii „Eli, eli, lama sabachthani”, Iisus n-a mai vrut să se arate printre noi. Nu-l mai merităm, poate. Mama, tata, morții mei mulți, din ce în ce mai mulți din cimitirul satului, au primit lumina Învierii și au stat mai departe pitiți în oasele lor de subpământ. Degeaba i-am stropit cu vin și le-am aprins lumânări. Degeaba au cântat popii. De două mii de ani și ceva așteptăm, unii dintre noi, miracolul care nu se mai petrece. Nimeni nu mai învie, așa cum o spunea Eminescu, „căci morți sunt cei muriți”. Sau poate că miracolul Învierii are alt sens și trebuie să se petreacă doar în no, iar așteptarea celor dragi este zadarnică.
Paștii rămân un miracol sau ar trebui să rămână. Credința o ai în tine, când o ai, iar prilejul-pretext este să iubim, să iertăm, să sperăm. O facem? Cei mai mulți ne prefacem c-o facem. Amânăm pentru mâine înjurătura, ca enoriașul cucernic din biserică, găsit în fața unui dușman de moarte căreia îi spune „eu nu-ți … Dumnezeii mă-tii acu, că suntem în sfânta biserică, da afară o să te bag în toți Cristoșii mă-tii de nenorocit…”
Am fost sunat de amici cu urări de bine. Am sunat la rându-mi prietenii pe care-i am. Toți au spus „Hristos a Înviat!”, iar eu le-am răspuns mecanic „Adevărat a Înviat!” și salutul ăsta, fiindcă a ajuns o formă de salut, ține loc de bună ziua. Nimic mai mult, nimic mai departe.
Ca niciodată, parcă, acest Paști a trecut peste lumea pe care o cunosc bleg și tocit, iar peste unii tragic. Odată isprăvită alergătura după târguieli, abreviată MOV în comunism, adică miel, ou, vin (Cum stai cu MOV? Binișor, până diseară vine și V-ul!), totul a devenit somnolent, ca într-o siestă cu râgâieli. Nimic nu mai impresionează. Nici tragediile nu mai sunt ce-au fost. O fată de 17 ani din Vaslui, a cărei mamă n-a venit din Italia de Paști, așa cum promisese, iar copila își trăia întrebările și neliniștile adolescenței lângă o bunică neputincioasă și senilă, s-a spânzurat în pod în noaptea Învierii. E și moartea o formă de renaștere. Unei bătrâne dintr-un sat vecin i-au fost furate cele două capre, unica ei avere, exact cum se petrecea acum mulți ani într-un sat oltenesc. Numai că acum furtul s-a petrecut de Paști. În hârtii, hoții figurează drept creștini. Sărbătoresc și ei, în felul lor, Învierea, după ce, în Săptămâna Patimilor au omagiat chinul Mântuitorului, plănuind, la o bere, jaful (…)