Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

24 noiembrie 2020

In Memoriam – ION SOARE: Cealaltă Oltenie de sub Munte, cea veșnică din ceruri…


Când am revenit, miercuri, 4 noiembrie, pe seară, la Vlădeștii Vâlcii, am asistat la un mic fragment din ceremonia plecării spre miazăzi a gâștelor sălbatice. Brăzdau într-o escadrilă perfect organizată cerul Olteniei de Sub Munte, iar semnalele lor de recunoaștere și comunicare le-am auzit până târziu, în noapte. M-am simțit din nou onorată și privilegiată, ca și în alte ocazii în care minunea creației îmi descoperea, după puterea priceperii mele, măreția ei, dar și câte o taină din multitudinea ei de taine.
Am primit ca pe un dar plecarea păsărilor sălbatice, pentru că 4 noiembrie 2020 a fost o zi specială pentru mine: împlinirea a două decenii de când, unindu-mi viața cu cea a lui Alexandru Nancu, în bisericuța de lemn ocrotită de Maica Domnului de la Muzeul Satului Vâlcean, ne uneam amândoi, pentru totdeauna, cu ținutul binecuvântat al Olteniei de sub Munte.
Ce n-aveam să aflu decât a doua zi era că, deodată cu păsările călătoare pleca spre ceruri și sufletul profesorului scriitor Ion Soare, cel care, pentru mine, pentru Alexandru, a însemnat, ca și celălalt regretat profesor, Petre Bardașu, o călăuză iluminată prin istoria ținutului de care ne-am îndrăgostit fără leac. De la un timp, de când Dumnezeu îi ia alături de El pe cei mai buni dintre noi, de parcă ar vrea să-i scutească, să-i ocrotească de urgia abia la început a vremurilor pe care le trăim, am sentimentul tot mai acut că nici datele nu sunt întâmplătoare și că în lumea de sub cer nu există coincidențe, ci doar o unică pronie ordonatoare și dătătoare de sens.
Ultimele mele discuții cu Ion Soare au fost despre al treilea volum al monumentalei lucrări pe care o coordona: „Enciclopedia Județului Vâlcea”, volum dedicat localităților rurale. Era fericit că se apropia de finalul unei munci a cărui greutate și complexitate n-o poate înțelege decât un pasionat al istoriei păstrate în file colbuite de arhivă. Îi spuneam că acesta va fi un instrument de lucru extraordinar, de aici înainte, pentru cei care vor porni pe drumul descoperirii inestimabilului tezaur cultural al Olteniei de sub Munte. Știa și dânsul, fără îndoială, că efortul depus meritase. Dumnezeu l-a chemat la El cu foarte puțin timp înainte de a fi pus punct acestui volum pe care mi-l promisese, cu dedicație.
Slavist reputat, în urmă cu nouă ani, Ion Soare îl ajuta pe Alexandru Nancu să descifreze pisania descoperită sub fresca timpanului din pronaos a bisericii de lemn de la Anghelești – Pietrari, cu ocazia demontării lăcașului și a strămutării lui la Muzeul Satului Vâlcean. Astfel, ei doi aveau să-și lege numele de descoperirea celei mai vechi biserici de lemn atestate din Oltenia (aproximativ 1650, ca an al primei ctitoriri, 1655 ca dată a primei strămutări și refaceri a monumentului). De mai puține ori înainte de acest moment, dar adesea după, ori de câte ori, în cercetarea mea de teren, dădeam de câte o inscripție sau pisanie slavonească sau scrisă în românește cu litere chirilice, care mă bucura și-mi dădea în același timp bătaie de cap, rosteam ca pe o formulă magică, în gând sau cu voce tare: „Domnul Soare!”. El, adică, era cel ce avea să mă salveze de puținătatea cunoștințelor mele în domeniu. Și m-a salvat de multe ori.
După apariția cărții mele „Spre Răsărit, cu Alexandru”, în 2017, scriitorul Ion Soare m-a onorat cu o Diplomă de excelență din partea Forumului Cultural al Râmnicului, domnia sa fiind președintele acestuia. Am simțit că, de fapt, gestul său era un omagiu discret adus soțului și magistrului meu. M-am bucurat, în tot timpul de după trecerea lui Alexandru, de prețuirea și sprijinul profesorului Ioan Soare. Și știind că e totdeauna la Râmnic și că-mi răspunde la telefon sau la mesajele de pe e-mail, ori de câte ori mă mai încurcam în alfabetul chirilic, eram sigură că așa va fi mereu.
Ultima oară ne-am revăzut în septembrie, la aniversarea lui Gheorghe Dican de la Galeriile de Artă, un eveniment organizat până la cele mai mici detalii de Ion Soare. Era atât de în formă încât n-aș fi bănuit nicio clipă că o următoare întâlnire în prezența sa n-avea să mai aibă loc. Tocmai ce vorbiserăm despre lansarea volumului III al Enciclopediei, în neprielnicele condiții actuale. A fost foarte îngăduitor cu spiritul nostru non-conformist în desfășurarea întâlnirii lui Gigi Dican cu prietenii lui, la împlinirea a 60 de ani. Aș zice chiar că s-a amuzat atunci de refuzul unei întâlniri prea oficiale, punând totul pe seama firii noastre de artiști.
Sunt convinsă că de aici înainte, se vor spune și se vor scrie multe despre profesorul Ion Soare, personalitate culturală marcantă a județului Vâlcea, pentru că prin viața sa, dedicată descifrării istoriei locului, dar și prin cea de slavist, lingvist, epigrafist, scriitor, critic literar el lasă săpată o urmă adâncă în istoria culturală a acestui ținut.
Cândva am avut un fel de revelație: că nicio biserică veche, niciun loc plin de istorie nu dispar cu adevărat, pentru că fiecare dintre acestea își are proiectată în ceruri o variantă veșnică, replică a celei perisabile, de pe pământ. Astfel, îmi imaginez că Ion Soare și toți cei care, asemenea lui, au iubit Vâlcea, s-au mutat în cealaltă Oltenie de sub Munte, în cea veșnică, din ceruri. Și nădăjduiesc că ne vom reîntâlni, cu toții, acolo.
• Luiza BARCAN

Etichete: , , , ,

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la IN MEMORIAM