Îl recomandă ceva pe Tăriceanu pentru a (re)deveni prim-ministru?


Motto: „Aşa sunt timpurile în care trăim, prietene. Pământul este poate depopulat de oameni adevăraţi, dar nu a fost niciodată mai dens populat cu vicii şi creaturi ale viciului” – Francesco Petrarca – scrisoare către Giovanni Boccaccio (1366)
Deşi de nenumărate ori politicienii portocalii şi-au exprimat dorinţa ca întreaga societate românească “să trăiască bine”, încă din prima zi a activităţii sale, Guvernul prezidat de Călin Constantin Anton Popescu–Tăriceanu (29 decembrie 2004 – 22 decembrie 2008), a adoptat măsuri precum introducerea cotei unice de impozitare, prin care a mărit veniturile propriei sale clientele. În urma protestelor salariaţilor din învăţământ, s-au găsit resurse financiare şi pentru acordarea indexării salariilor acestora, începând cu luna martie 2005 dar, printr-un total dispreţ faţă de cadrele didactice – considerate doar propagandistic ca fiind o “forţă a schimbării” – acelaşi guvern Tăriceanu, prin O.U.G. nr. 63/2005, a anulat acordarea celei de a doua tranşe a indexării, a premiilor lunare şi a altor premii prevăzute de actele normative! Procedând astfel, guvernanţii nu făceau altceva decât să confirme faptul că promisiunile „Alianţei Dreptate şi Adevăr” (făcute în timpul campaniei electorale din toamna anului 2004, în care Tăriceanu se prezentase în tandem cu Traian Băsescu), au fost demagogice şi servite electoratului doar pentru a aduna voturi. Prin multe din măsurile adoptate, executivul condus de Tăriceanu nu a făcut altceva decât să împingă învăţământul românesc în pragul colapsului, acutizând prin subfinanţare problemele fără a căror rezolvare acesta nu poate fi modernizat şi nici nu poate deveni compatibil cu acela al statelor din Uniunea Europeană.
I. Iată doar câteva dintre aceste probleme, actuale şi astăzi ca şi atunci:
A. Inexistenţa condiţiilor optime pentru desfăşurarea actului educaţional: materialul didactic era şi este insuficient şi neperformant; spaţiile în care se desfăşoară activitatea instructiv-educativă sunt insuficiente şi necorespunză­toare, fiind lipsite de condiţii igienico-sanitare adecvate, multe dintre ele neavând autorizaţii de funcţionare din cauza lipsei apei potabile şi a grupurilor sanitare funcţionale.
B. Salariile neatractive au determinat migrarea spre alte sectoare de activitate a personalului didactic performant, dar şi lipsa de interes a tinerilor pentru cariera didactică. S-a ajuns astfel la îmbătrânirea personalului din sistem, la existenţa unui număr mare de necalificaţi şi la reîncadrarea personalului didactic pensionat, pentru acoperirea multor posturi didactice care nu puteau fi încadrate cu personal calificat.
C. Descentralizarea administrativă a învăţământului (atâta câtă a fost, pe care actualii guvernanţi vor să o facă … istorie!) nu a condus la creşterea  autonomiei unităţilor şcolare. Mai mult decât atât, datorită hei-rupismului care-i animă pe „reformatorii” de ieri şi de astăzi, aplicarea „după ureche” a unei acţiuni insuficient fundamentată şi pregătită, a adus cu sine o serie de probleme noi, precum: amestecul autorităţilor administraţiei publice locale în desfăşurarea procesului instructiv-educativ (prin primari resentimentari, care au absolvit doar un număr limitat de clase); imposibilitatea şi, uneori, refuzul consiliilor locale de a asigura din bugetele proprii sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor materiale şi a celorlalte categorii de cheltuieli pe care ar fi trebuit să le finanţeze; nedecontarea cheltuielilor de navetă pentru personalul din învăţământ; mari întârzieri în plata utilităţilor şi a unor drepturi salariale obţinute de personalul didactic prin hotărâri judecătoreşti irevocabile; lipsa de transparenţă şi a oricărui dialog cu managementul unităţilor şcolare de pe raza lor teritorială, în legătură cu modul de alocare şi de utilizare a sumelor (şi aşa insuficiente) repartizate prin legile bugetare pentru finanţarea învăţământului.
D. (Pseudo)reforma din învăţământ era şi este lipsită de finalităţi, fără standarde si sisteme clare de evaluare, cu un conţinut neadecvat cerinţelor pieţei naţionale şi europene a forţei de muncă.
E. Inexistenţa unui sistem flexibil de salarizare, corespunzător rolului şi locului pe care personalul din învăţământ trebuie să-l ocupe în societate, care nu ţinea şi nu ţine seama şi de performanţele profesionale individuale şi nu asigură posibilitatea promovării în cariera didactică. Asemenea (contra)„performanţe” educaţionale stau la temelia candidaturii la preşedinţie a lui Călin Constantin Anton Popescu–Tăriceanu! La care, pentru a ne păstra în limitele respectului pentru adevăr, trebuie să adăugăm şi alte „victorii”:
(urmare din pagina 1)
II. A. Prorogarea termenului de aplicare a prevederii legale referitoare la alocarea anuală pentru educaţie, începând din anul 2007, a „minimum 6% din PIB”. În vara anului 2004, din considerente exclusiv electorale, prin Legea nr. 354 a fost introdus un nou alineat la articolul 170 din Legea învăţământului nr. 84/1995, alineatul (1¹), care prevedea că  „pentru finanţarea învăţământului de stat din fonduri publice se asigură anual o creştere a alocaţiilor bugetare până la minimum 6 % din PIB, gradual în anul 2007”. În loc să deschidă calea modernizării sistemului educaţional (printr-o finanţare care să-l compatibilizeze cu acela din statele europene), la 21 noiembrie 2006, în Monitorul Oficial al României a fost publicată Ordonanţa de Urgenţă nr. 88/2006, prin care – printre alte „măsuri în domeniul cheltuielilor de personal” – la art. VI se dispunea că „aplicarea prevederilor alin. (1¹) al art. 170 din Legea învăţământului nr. 84/1995 se suspendă până la data de 31 decembrie 2007”. Altfel spus, aflat în pragul termenului pentru alocarea a minimum 6% din PIB pentru educaţie, folosindu-se de lozinca necesităţii „asigurării cu fonduri publice naţionale a cofinanţării  fondurilor primite de România de la Uniunea Europeană” şi de cea a diminuării deficitului bugetar la „un nivel de 2,8% din  PIB stabilit pentru anul 2007” (astăzi fiind de notorietate faptul că ambele obiective au fost ratate!), Guvernul a ales varianta comodă şi nesancţionabilă electoral a diminuării cheltuielilor publice pentru educaţie. Actul normativ era semnat de primul ministru şi de Mihail Hărdău, Sebastian Teodor Gheorghe Vlădescu, Gheorghe Barbu. De  atunci, toate guvernele au prorogat termenul de aplicare! Trebuie să recunoaştem faptul că nivelul cheltuielilor publice pentru educaţie a crescut în timpul guvernului prezidat de Tăriceanu de la 3,5% alocate în 2005, la  4,3% în 2006, ajungând până la 4,55%  din PIB în 2008, alocaţii care erau cu mult mai mici decât prevederile legale.
B. În februarie 2007, ministrul Mihail Hărdău sfătuia cadrele didactice „să nu-şi consume energia degeaba, întrucât … vor avea nevoie de ea pentru a analiza proiectele de lege care vizează învăţământul preuniversitar”. Într-adevăr, în aceeaşi lună, au fost supuse dezbaterii publice proiectul Legii învăţământului preuniversitar şi cel al Legii privind Statutul personalului didactic. În unităţile de învăţământ s-au organizat dez­bateri în cadrul consiliilor profesorale, s-au făcut propuneri care au fost remise inspec­toratului şcolar care, după centraliza­rea şi sistematizarea lor, le-a expediat la minister. Schimbarea guvernului, intervenită în aprilie 2007, a făcut ca toate aceste demer­s­uri să devină caduce, Cristian Adomniţei, noul ministru, asumându-şi sarcina ca împreună cu noua echipă managerială numită la conducerea ministerului să elaboreze alte proiecte ale acestor legi. Considerând  elaborarea şi adoptarea acestui pachet legislativ ca fiind prioritatea sa numărul unu, în iulie 2007, ministrul declara: „din punctul meu de vedere, la 1 septembrie va fi gata. Pentru mine este o certitudine. Atâta timp cât un ministru îşi asumă un asemenea proiect, el trebuie să se întâmple. Aici nu există loc de probabilităţi, pentru că este un obiectiv esenţial pentru sistemul educaţional”. Lăsând de o parte  faptul că termenul angajat de ministru pentru finalizarea  şi negocierea proiectelor nu a fost respectat, trebuie să remarcăm faptul că acestea s-au făcut într-o totală secretomanie, fără ca aceste importante proiecte legislative să fie supuse unor dezbateri publice reale. În anul 2007, dincolo de abordările turistice – pe bani publici – a respectivelor „proiecte” (la mare, la Sinaia şi la Călimăneşti-Căciulata), nu s-a întâmplat nimic, nici unul dintre ele nefiind finalizat! Iar urmaşii lui în scaunele ministeriale au venit cu alte viziuni … reformatoare, care au „împins” soluţionarea acestei probleme până în anul 2011!
C. În iunie 2007 a numit ca secretar de stat pentru învăţământul preuniversitar pe d-na Zvetlana Ileana Preoteasa (actualul Director general al Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni) vâlceanca deţinătoare doar a definitivatului în învăţământ; cea care a rămas în folclorul domeniului pentru „graţia” cu care rostea cuvântul „bacaloreat” şi pentru intenţia de a desfiinţa gradul didactic II! Care l-a urmat orbeşte pe Tăriceanu, iar drept răsplată, boss-ul naţional i-a încredinţat sarcina de a conduce organizaţia judeţeană Vâlcea a Partidului Liberal … Reformator!
D. Dacă aţi uitat, vă reamintesc că în timpul guvernării Tăriceanu a avut loc o amplă mişcare grevistă, acţiune care a blocat activitatea din învăţământul preuniversitar timp de trei săptămâni (între 07 şi 29 noiembrie 2005). Prin Acordul încheiat cu federaţiile sindicale din învăţământ în data de 28.XI.2005, Guvernul României se angaja – printre altele – „să elaboreze până la data de 15 aprilie 2006, un proiect de lege a salarizării personalului bugetar”. Legea  trebuia  „să se aplice de la 1 ianuarie 2007”, reflectând „prioritatea naţională a sistemului  de învăţământ” (Acord, art. VII). Ulterior, acest angajament asumat de Guvernul României a fost complet ignorat. În lipsa unei legi a salarizării tuturor bugetarilor, sindicatele au urmărit să obţină procente satisfăcătoare ale majorărilor salariale pentru anii 2007 şi 2008. În acest timp, salariile altor categorii de bugetari creşteau şi mai mult. La fel şi numărul agenţiilor guvernamentale precum şi salariile clientelei politice angajată pe aceste „moşii financiare”. Creşteau mai abitir decât voinicul din poveste. De fapt, „creşter­ea substanţială a salariilor personalului din educaţie” şi „elaborarea unui nou sistem de salarizare …” erau obligaţii asumate de Guvern prin Programul de guvernare.
Prin Hotărârea nr. 24/28.XII.2004, Parlamentul României a acordat încrederea sa Guvernului pentru realizarea Programului de guvernare pe perioada 2005-2008 (Monitorul  Oficial  al  României, Partea I, nr. 1.265/29.XII.2004, p. 1-63). În Capitolul 5 (Politica în domeniul educaţiei), Guvernul României, prezidat de Călin Constantin Anton Popescu–Tăriceanu, s-a angajat să asigure „o creştere substanţială a salariilor personalului din educaţie peste creşterea medie a salariului din economie, luând în consideraţie necesităţile legitime ale slujitorilor şcolii, statutul şi respectul de care aceştia trebuie să se bucure în societate. Astfel se va crea cadrul legislativ necesar pentru elaborarea unui nou sistem de salarizare care să reflecte importanţa socială a educaţiei, să stimuleze performanţa şi creaţia”. Prin acelaşi Program, Guvernul României s-a angajat ca în sectorul bugetar să elaboreze şi să aplice „un nou sistem de salarizare a funcţionarilor publici şi a personalului contractual, care să aibă la bază criterii de diferenţiere şi de corelare a salariilor între funcţii şi domenii de activitate bugetară: studii, competenţă, activitate desfăşurată, responsabilitate în exercitarea funcţiei etc.” (Program, Cap. 7, Politica de protecţie socială, Partea a IV–a. Politica veniturilor). Şi totuşi, de ce nu a fost adoptată această lege, deşi Guvernul (prin Programul de guvernare şi prin asumarea politică a acestei responsabilităţi) s-a angajat să o facă? Pentru că, printr-o singură lege, dacă se dorea salarizarea echitabilă a bugetarilor, ar  fi  trebuit  să aloce  mai  mult  pentru a-i  „avantaja” pe dezavantajaţii de până atunci (printre care se aflau salariaţii din preuniversitar) şi să aloce mai puţin pentru salariaţii privilegiaţi, dezavantajându-i pe aceştia din urmă.
E. Aprobat prin semnătură de către Tăriceanu, Acordul cu sindicatele prevedea asumarea de către Guvern şi a angajamentului de a asigura în anul 2006 finanţarea unor proiecte şi programe, prin alocarea de resurse suplimentare în valoare de „1,1% din PIB la poziţia «cheltuieli de capital», peste nivelul alocat prin proiectul de buget al anului 2006, în aşa fel încât cheltuielile pentru învăţământ să atingă 5% din PIB”. Părţile au mai convenit ca „la data de 1 iunie 2006 să aibă loc evaluarea Acordului”. Numai că, aşa cum o dovedesc realităţile din zilele noastre, o bună parte a acestor fonduri a fost cheltuită nechibzuit, făcându-se investiţii (pentru reabilitări de şcoli) în localităţi unde nu mai existau suficienţi copii pentru a asigura funcţionalitatea tuturor spaţiilor şcolare, fiind reabilitate clădiri care nu mai aveau nicio perspectivă de a exista peste un an sau doi! Şi care astăzi (mai ales în mediul rural, dar nu numai) stau cu lacătele pe uşi! Unele dintre cele aflate într-o asemenea situaţie au fost reabilitate cu bună ştiinţă, ulterior schimbându-li-se destinaţia, fiind concesionate pe nimic unor oameni de … afaceri! Au început să „refacă” atât de multe clădiri concomitent, fără să se gândească la faptul că într-o zi (tot ei, sau cei care-i vor urma) s-ar putea să nu mai dispună de suficienţi bani pentru a le termina pe toate, încât astăzi, multe asemenea schelete din beton care se degradează, râd ştirbe în incintele unor şcoli încă funcţionale! Să ne amintim şi de Proiectele faraonice de realizare/reabilitare a unor campusuri şcolare!? Cine are ochii minţii deschişi să „vadă” adevărul şi să „audă” şi altceva decât promisiuni electorale mieroase şi iluzorii, este suficient să îşi imagineze starea actuală de degradare a „campusurilor” şcolare din oraşele vâlcene Călimăneşti şi Berbeşti! Şi nu numai!
F. Neachitarea drepturilor salariale prevăzute de vestita Lege nr. 221/2008 (cea referitoare la majorarea cu 75% a salariilor profesorilor universitari şi cu 33% a salariilor personalului didactic şi didactic auxiliar din preuniversitar), votată în unanimitate în Camera Deputaţilor (254 de voturi, inclusiv ministrul de atunci al educaţiei)! Iar astăzi, proaspătul preşedinte de partid se laudă cu această „mare realizare” a guvernării sale! Că doar el nu a fost de acord cu aplicarea dispoziţiilor legii, prorogând sine die respectarea acesteia! Şi toate, vezi Doamne, doar pentru a salva bugetul ţării de deficit şi populaţia de şomaj şi de … inflaţie!
G. „Uită” că tot el a „dus” deficitul bugetar la cifra record de … 5,4% din PIB! Într-o perioadă în care – aşa cum declara cu emfază – motorul economiei româneşti duduia! Neavând curajul ca prin demisie să provoace alegeri parlamentare anticipate, Tăriceanu a preferat să prezideze un guvern format din PNL şi UDMR, (cu o susţinere parlamentară de 20-22%), sprijinit din umbră de un PSD (interesat ca alegerile să se desfăşoare la termen), partid preocupat doar ca să-i mărească zestrea deficitului bugetar şi care i-a impus să adopte doar măsuri care  împovărau financiar viitoarea guvernare!
H. Prin Ordine emise în perioada 2005-2008, sumele prevăzute pentru plata personalului didactic care a făcut parte din comisiile pentru testele naţionale, bacalaureat, absolvire a învăţământului profesional şi postliceal etc., erau derizorii. Astfel, în anul 2006, evaluatorii au primit 3,2 lei  pentru fiecare lucrare evaluată (la testările naţionale) şi câte 4,5 lei pentru fiecare lucrare corectată (la bacalaureat)!!!
Un membru al comisiei la testările naţionale a primit doar  325 lei impozabili, iar un membru al comisiei de bacalaureat primea 400 lei, în condiţiile în care aceste examene durează circa două săptămâni, desfăşurându-se şi sâmbăta şi duminica, fiecare zi de muncă „benevolă” depăşind 10 ore! Din asemenea acte normative emise de minister, (precum ordinul nr. 4.419/29.VI.2005 privind salarizarea prin plata cu ora a cadrelor didactice care fac parte din comisiile pentru testele naţionale, bacalaureat … sau Nota 1.948/28.VI.2005), am aflat consternaţi că „activitatea din cursul sesiunilor de examene ale elevilor/concediu al cadrelor didactice se deosebeşte de activitatea prestată de acestea în timpul anului şcolar”!!! Ni se mai explica şi faptul că personalul didactic implicat în examenele elevilor urma să fie remunerat „în funcţie de numărul  de ore muncă prestată”, respectiva activitate fiind considerată de hamangienii din minister drept „activitate complemen­tară”! Adică, un fel de hobby de vacanţă!
I. Chiar dacă legea prevedea acordarea de „manuale şcolare” gratuite, care se asigurau „de la bugetul de stat … şi pentru elevii din învăţământul secundar superior ai căror părinţi au venitul lunar pe membru de familie egal sau mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară” (conform prevederilor art. I, pct. 24 din Legea nr. 354/2004), guvernul condus de Tăriceanu nu a prevăzut fonduri pentru finanţarea cheltuielilor pentru elevii aflaţi în asemenea situaţii! Din acest motiv, mulţi dintre aceşti copii au fost nevoiţi să abandoneze şcoala! Nu trebuie să insistăm mai mult pentru a ne da seama de răul pe care, prin asemenea  „programe şi proiecte”, guvernanţii de atunci l-au produs în învăţământul preuniversitar. A şi avut la ministerul educaţiei „sfetnici” unul şi unul! Doi clujeni puşi de PD: Mircea Miclea (29 decembrie 2004 – 10 noiembrie 2005, când a demisionat, realizând că nu îşi poate respecta angajamentele profesionale asumate) şi Mihail Hărdău (10 noiembrie 2005 – 5 aprilie 2007); doi moşiţi de PNL (după remanierea din martie 2007, când pediştii au fost defenestraţi din guvern): Cristian Adomniţei (5 aprilie 2007 – 6 octombrie 2008), inginerul ieşean (din ceata celor lansaţi pe orbita politicii naţionale de „naşul” Relu Fenechiu) care a ajuns direct în fruntea ministerului fără să fi avut nimic în comun cu acest domeniu; cel care a rămas în memoria colectivă pentru gafa monumentală cu cele … 15 steluţe de pe steagul UE şi pentru faptul că a folosit oficial un elicopter al statului pentru a se duce la Iaşi (la nunta …lui!) şi timişoreanul Anton Anton (până pe 22 decembrie 2008).
Î. Ca să ne dăm seama cu cine am avut de-a face (şi pentru a realiza de cine trebuie să ne ferim), să ne reamintim câteva din declaraţiile pe care Tăriceanu le făcea în vara/toamna anului 2008, când criza bătea cu putere şi la uşa României. Când criza financiară se manifesta intens în SUA (după falimentul Lehman Brothers, preluarea Merrill Lynch şi impasul A.I.G. – cel mai important asigurator mondial, salvat de Federal Reserve), iar investitorii îşi sporiseră aversiunea la risc, guvernanţii noştri făceau declaraţii optimiste. Cel mai optimist era … Călin Constantin Anton Popescu–Tăriceanu, care declara (la 17 septembrie 2008, după prezentarea Raportului de guvernare), că România nu va fi influenţată de criza din SUA: „Dacă nu aveţi încredere în ceea ce vă spun eu, atunci sunt câteva publicaţii financiare în România pe care vi le recomand să le consultaţi. Vă repet că nu vor fi efecte”. Admiţând  că ar putea exista totuşi oarece consecinţe, Tăriceanu preciza că pentru români ar putea fi numai efecte pozitive, criza determinând scăderea preţurilor unor active imobiliare, ceea ce va permite şi românilor să cumpere proprietăţi în SUA! Eventual pe Fifth Avenue! Nuanţându-şi poziţia iniţială, pe 23 septembrie 2008 (într-o marţi), Tăriceanu declara la TVR „Nu aş spune că (România, n.n.) este complet protejată. Sigur că există anumite efecte. Se va înregistra o anumită criză a lichidităţilor, creditul se va scumpi…. per ansamblu, putem spune fără nici un fel de ezitare că economia României nu este expusă în mod major la efectele acestei crize.” Admiţând că în anul 2009 ritmul creşterii economice „s-ar putea” să fie mai mic decât cel din anul 2008, Tăriceanu prezicea că scăderea turaţiei motorului economiei naţionale „nu ne va afecta în mod profund”!!! Ce repede uită oamenii! În ce ne priveşte, după această trecere în revistă, credem că nimic nu-l recomandă pe Tăriceanu ca în eventualitatea câştigării fotoliului de preşedinte al ţării de către candidatul PSD, să poată (re)deveni prim ministru! Primii care se vor opune o să fie chiar actualii şi vremelnicii lui aliaţi de drum. Care-l folosesc doar atât cât le este util şi numai pentru ce le dictează propriul lor interes. După ce „Maurul” şi-a făcut datoria, se va alătura altor figuri din lada de gunoi a istoriei. Aşa cum s-a întâmplat şi cu Gheorghe (Guţă) Tătărăscu, colaborator notoriu al regelui Carol al II-lea, politician care a contribuit la disoluţia vieţii politice bazată pe existenţa partidelor, precum şi la instaurarea şi consolidarea regimului monarhiei autoritare. Cel care a spart fragila unitate liberală postbelică (înfiinţând PNL–Tătărăscu) şi a intrat alături de comunişti în Guvernul prezidat de Petru Groza, făcătură impusă de sovietici la 6 martie 1945! Partid care, la alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, a participat alături de comunişti şi de aliaţii lor în alianţa electorală numită Blocul Partidelor Democrate! Alegeri falsificate grosolan, care au asigurat partidelor roşii aflate la guvernare o majoritate parlamentară confortabilă, pe care comuniştii (rămaşi singuri la conducere nu peste multă vreme) şi-au tot mărit-o artificial până în 1989! Considerat de comunişti în 1945 drept „o figură care poate fi uşor manevrată” (Lucreţiu Pătrăşcanu), care ar fi putut contribui la spargerea PNL („Dacă cu Tătărăscu putem sparge Partidul Liberal, atunci să tratăm cu el” – Vasile Luca), fiind mai bine ca pentru asta „să-l folosim noi pe el, nu el să se folosească de noi” (aşa cum spunea Constantin Agiu), în încercarea eşuată de a se salva, Gheorghe Tătărăscu a jucat doar rolul de „marionetă” manevrată abil de comunişti. Care, după ce s-au folosit de el, la 4 noiembrie 1947, l-au debarcat din guvern! Personaj cu o moralitate îndoielnică, făcut „lichea” de Lucreţiu Pătrăşcanu (împotriva căruia a depus mărturie la procesul care i-a fost intentat în 1954), spre deosebire de alţi lideri din perioada interbelică, politicieni care au îndurat suferinţe inimaginabile şi au murit în puşcăriile regimului comunist, pentru atitudinea sa de colaboraţionist, Tătărăscu şi-a petrecut în libertate ultimii ani ai vieţii. Pentru PSD şi V. V. Ponta, Tăriceanu joacă rolul pe care – între 1945 şi 1947 – l-a interpretat fără succes Guţă Tătărăscu. Aparţinând categoriei „politicienilor” care se joacă de-a „reforma” şi care îşi exercită atribuţiile fără ca anterior să fi administrat dovezi că ştiu ce ar trebui să facă, Călin Constantin Anton Popescu–Tăriceanu se pregăteşte să guverneze din nou! Momentul adevărului (pentru toţi candidaţii care s-au înscris în cursa electorală pe postul „iepuraşului” din cursele de ogari) poate fi amânat până – cel târziu – la 16 noiembrie 2014. Atunci se va vedea dacă electoratul român a învăţat ceva din dictonul anglo-saxon, absent din discursul politic autohton: „îi poţi prosti pe toţi un timp, îi poţi prosti pe unii tot timpul, dar nu-i poţi prosti pe toţi tot timpul”! Sau, aşa cum se spune în spaţiul mioritic, „urciorul nu merge de multe ori la apă”!
Tiberiu M. PANĂ

Posting....