De unde vine cuvântul „Crăciun”?
Originea acestui cuvânt a fost mult discutată de-a lungul timpului. Astfel, unii lingviști, precum Ovid Densușianu și G. Pascu cred că provine din lat. creatione(m), dar acesta nu este adecvat nici din punct de vedere fonetic, nici teologic. Astfel creatione(m) ar fi dat *Creciune, nu Crăciun.
Din punct de vedere teologic, ideea de creaţie este împotriva dogmei creştine, întrucât Iisus a pre-existat naşterii sale pământene, ca fiu al lui Dumnezeu şi, prin urmare, el doar s-a întrupat, așa cum ține să menționeze și crezul creştin că Iisus este „născut, iar nu făcut”.
Cuvântul Crăciun este răspândit în toate limbile din Balcani, precum şi în cele din Centrul şi Estul Europei: bulgar kračon, sârb Kračun (nume propriu), maghiar Karačon, karačon (nume propriu şi sărbătoarea Crăciunului), ceh cračun, ucrainean k(e)rečun, kračiun, vechi rus koročun. În vechea rusă avea sens de „solstiţiu de iarnă” şi „moarte”. Larga răspândire a acestui termen în limbile din Centrul şi Estul Europei i-a făcut pe unii autori să creadă că ar fi de origine slavă. În căutarea etimologiei termenilor slavi, Vasmer, autorul unui amplu dicționar etimologic al limbii ruse, îl derivă din forme slave complet inadecvate, precum kratŭkŭ” – „curt” sau kračati – „a păşi”.
Paliga arată că la sârbi kračun se referă și la „ziua butucului”, când se ardea un „butuc de Crăciun”, la bulgari kračun este fie o zi din perioada de iarnă, fie perioada dintre 8-12 iunie. La ruşi, karačon este perioada solstiţiului de vară, iar la ucraineni este „colacul de Crăciun”, ceea ce dovedește că formele din limbile slave de răsărit nu provin din proto-slavă, ci au fost împrumutate din străromână la epoci istorice diferite. Faptul că la slavii de răsărit Crăciunul se numeşte simplu Roždeštvo, adică „Naşterea”, ca de altfel şi în alte limbi europene (it. Natale, sp. Navidad), iar Moş Crăciun se numeşte Ded Moroz, adică Moş Ger, arată că la ei nu s-a făcut o asociere între anumite tradiţii agrare pre-creştine şi sărbătoarea Crăciunului, aşa cum s-a făcut la români. Astfel, nu este nicio îndoială că slavii de sud, maghiarii şi alte popoare din Europa Centrală au luat acest termen de la români. Că este o sărbătoare pre-creștină o dovedește și faptul că sărbătoarea Crăciunului nu s-a celebrat în biserica creştină decât foarte târziu, cam din secolul al IV-lea, mai întâi la Roma, de prin 336 d.Hr. încoace. În tradiţia romană, tot în acea perioadă, mai exact între 17-22 decembrie, se sărbătoreau Saturnaliile. Romanii se distrau şi îşi făceau cadouri, obicei preluat de creştinism, asimilat cu sărbătorirea Crăciunului, care dăinuie şi astăzi, răspândindu-se în toate ţările europene, cât şi peste ocean. La romani, data de 25 decembrie era ziua naşterii lui Mithra, divinitate de origine persană, supranumit şi Soarele Dreptăţii.
Societăţile neolitice acordau o mare însemnătate Soarelui ca dătător de viaţă. Prin urmare, data solstiţiului de iarnă, dată la care soarele începe să se ridice pe cer şi ziua să crească, era o dată extrem de importantă pentru aceste societăţi, agrare prin excelenţă. Sărbători legate de această dată sunt întâlnite la popoarele vechi din Europa, fapt care atestă vechimea şi importanţa acestei date.
Având în vedere aceste detalii, geto-dacii sărbătoreau în preajma solstiţiului de iarnă naşterea unei divinităţi solare, uraniene, sărbătoare asociată şi cu ideea de moarte (şi naştere) ca și în alte religii străvechi. În plus, multitudinea obiceiurilor pre-creștine din folclorul românesc, legate de sărbătoarea Crăciunului, obiceiuri care au rezistat până azi, reprezintă încă o dovadă că ele nu au apărut odată cu introducerea în biserica creştină a celebrării naşterii lui Iisus. În aceeași manieră, sărbători străvechi legate de solstiţiul de iarnă au fost asociate cu naşterea lui Iisus şi la popoarele germanice. Astfel solstiţiul de iarnă se numeşte în limbile scandinave jul din proto-germanicul *hjul „discul (cercul) solar”, după cum arată J. Grimm. Termenul a definit mai întâi o sărbătoare păgână germanică, fiind și denumirea sărbătorii creștine a Crăciunului într-o perioadă mai veche. Prin urmare, și rom. Crăciun trebuie să definească tot „discul (cercul) solar” şi nu altceva şi trebuie să provină de la acelaşi radical care defineşte cercul în limba română.
Reiese, prin urmare, că rom. Crăciun provine din PIE *(s)ker- „a îndoi, a încovoia”, respectiv *kerk – „cerc”, radical destul de productiv în limba română, din care provine rom. cerc și alte cuvinte similare. Astfel, din PIE *kerk > traco-dac. *kerk-ion > stră-rom. *Kerk’un > rom. Crăciun. Suf. -ion este specific limbii geto-dace (cf. Koga-ion). Forma aromână Cărţun arată că metateza lichidei -r- a avut loc destul de târziu, probabil către sfârşitul mileniului I sau începutul mileniului II d.Hr.
În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are rădăcini străvechi, indo-europene având un caracter agrar neolitic, fiind întâlnită sub o formă sau alta la mai multe popoare indo-europene. În esenţă este o celebrare a solstiţiului de iarnă, a soarelui, iar denumirea însăşi a Crăciunului este de origine traco-dacă, preluată apoi de celelalte popoare din Europa Centrală şi de Răsărit la date diferite, având azi sensuri diferite, dar asociate cu rom. Crăciun.
Vaideeni, 12 decembrie 2019
• Mihai VINEREANU, Former professor City University of New York
Cine este Mihai Vinereanu?
Mihai Vinereanu, cercetător american de origine română, lingvist de notorietate internațională, este autorul celebrei monografii Originea traco-dacă a limbii române, (Chişinău, Pontos, 2002), precum și al unui monumental Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică (Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 2008, 935 p.), în care aduce multaşteptatele argumente lingvistice, suprapuse celor istorice şi arheologice, în favoarea originii traco-dace a poporului şi a limbii române.