Du-te la...

Intonarea Imnului Național de Ziua Râmnicului

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

24 august 2019

De n-ar fi fost „vizitiii de cuvinte”


Advertisements

Obosit să mă mai uit la politică, fiindcă sună mereu a pagubă, ca un clopot de înmormântare, m-am rezemat de rafturile bibliotecii mele din Sângeru, ultima pe care am clădit-o. E o migală de zidar sufletesc. Cât am trăit, în tinerețea mea jurnalistică, la Vâlcea, mi-am rânduit cu întâietate, pe cel mai lung perete al unei odăi de bloc pe care o primisem de la ziar, să șed acolo cu familia mea, o bibliotecă. Ea a crescut mereu, iar prietenii care mă vizitau o găseau formidabilă, chiar dacă în apartament nu aveam încă destulă mobilă, iar amicii puteau lua loc și pe covor. Destui împrumutau o carte și uitau s-o mai aducă, semn că plăcându-le, doreau s-o mai citească o dată. Așa am clădit și alte biblioteci, la București, iar revenirea mea în satul în care m-am născut a însemnat și construirea, dimpreună cu reconstruirea bătrânei case a familiei, a unei noi biblioteci. Cu excepția unor universitari de la București, profesori în medicini diverse, care-mi sunt amici, mai nimeni nu se uită spre cărțile rânduite pe rafturile de lemn, învelind cu zidul lor celulozic, zidul de piatră al casei.
Citesc titluri și despic unde se nimerește o carte pe care am citit-o și am uitat-o în detaliul de bijuterie al unui înțeles sau altă carte pe care am neglijat s-o isprăvesc fiindcă pe toate am început să le citesc încă din librărie, de când le-am luat.
Într-o scrisoare admirativă către un Cehov care nu mai exista decât pe scenele unde era jucat, la Londra sau București, Arghezi vorbește despre înfrățirea, dincolo de nații și timp, a „vizitiilor de cuvinte”. Ce mare vizitiu, suit pe capra șaretei lui înaripate, românul, ce adâncimi la rusul care-a plămădit „Trei surori”! Ce ne-am fi făcut, mă întreb, în ce ungher s-ar fi refugiat sufletul, de n-ar fi fost, de la Homer încoace, acești vizitii de cuvinte? Unde s-ar fi cheltuit, pentru cei care le au, marile averi sufletești?
Am plecat în mână cu o carte de poezie a lui Giorgos Seferis, singurul poet grec din contemporaneitățile noastre pizmașe,  răsplătit cu Premiul Nobel pentru Literatură, care-și amintește că se trage din tragedia antică și dintr-o rasă a culturii înlocuită azi de urmași puși pe cheltuit și atât. Prima țară pe care am vizitat-o în tinerețea mea a fost Grecia, unde am trăit cele mai puternice încântări și cele mai crude dezamăgiri. Prima dezamăgire a fost să găsesc, multiplicată industrial, producția sculpturală din secolul lui Pericles, într-o țară care nu mai producea artisticește nimic sau mai nimic, sugând doar turistic dintr-o glorie pe care nimic n-a mai egalat-o. Da, merg să-l recitesc pe Seferis și, înainte de a o face, m-am împiedicat, ca mai mereu, de creion, și iată-mă împărtășindu-ți și ție, dragul meu cititor prieten, ce simt și gândesc eu acum.

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Fraze