CRÂNGUL DE JUGAŞTRI


coperta_ion_neteCu cât grăbeşte mai mult pasul, cu atât simte cum i se aşterne pe obraji valul de aer înăbuşitor. Are impresia că a băgat capul într-un sac umplut cu întuneric scămos, care, în mod ciudat, i se agaţă dar nu îi intră în ochi. Cerul atârnă, aproape de pă­mânt, ca la începuturile lumii. Poate să vadă până şi picurii de rouă, atâr­nând, gata să cadă. Un timp, abia în­drăzni să facă doar câte o jumătate de pas înainte. Se temea de întune­ricul, unduind continuu, ca apele prinse în chingile zăgazurilor prea strâmte, care se puteau rupe oricând. Apoi, gân­dul cu Chisamera i-a revenit şi a grăbit paşii. A tot mers, aşa, cu poftă, până vede că Chisamera, în loc să se apropie, părea că se tot depărtează.

Aşa, n-ajung niciodată, tresare, oprindu-se încurcat.

Pătruns de frică, face o roată cu privirea în jur. Caută prin întuneric, înspre Chisamera, a cărei culme, nu­mai cu o clipă înainte, o văzuse străju­ind împrejurimile. Acum, doar valuri de întuneric se frământă, umflându-se să acopere tot pământul.

Nălucile, pe care le înviase în gând, ofilindu-se una după alta, se scufundă în întuneric, amărându-l de-a binelea.

Doamne, de când aştept să mă văd în creştetul Chisamerei !

Deschide ochii, cât poţi de mult şi uită-te peste tot!, aude, în închi­puire, îndemnul lui Cilică, gata să-i arate locuri nemaivăzute. De-aici, de la Chisamera, de treci dincolo, dai de Negraia, dup-aia, înainte, vine înfun­dă­tura de sub Dimonaş şi înaintând, te tot ridici până ajungi departe, în zare, unde se vede schitul cu aco­perişul aurit. E ca o minune, agăţată pe vârful stâncii ca să împiedice împreunarea cerului cu pământul. Se vorbeşte că sub el ar fi ascunsă o comoară, cică schitul e potrivit ca un capac peste gura peşterii. De-aia i s-a făcut şi acoperiş arămit, ca să poată fi văzut cât mai de departe. Noaptea, pe lună plină, lumina aşa îl aprinde încât ţi se pare că vezi cum joacă flăcările ieşind ca dintr-o comoara ascunsă în adâncul muntelui. Aşa, puteai să vezi cu ochii tăi cum arată schitul din Vadul Genunilor, ce să-ţi fac dacă n-ai mai avut răbdare…

Oooo, dacă n-o să ajung la Chisamera înseamnă că n-am să aud nici fluieratul locomotivelor care se fugăresc pe valea râului de dincolo de dealuri, târând şirurile de vagoane agăţate de ele, oftează şi mai îndurerat Mirodonie.

Îşi întoarse capul, căutând înciudat spre locul unde bănuia că e Chisamera. Întunericul se aşternuse otova. Privind în gol, deodată, i se năzări că, nu departe de el, se desluşea o umbră, alunecând, din loc în loc. Parcă se apropia, vrând să-l ia prin surprindere. Mirodonie îşi încordă privirea şi în cele din urmă se dumiri că nu se înşelase.Cineva se strecura, într-adevăr, prin lăstarii de gutui de la poalele viilor.

L-o fi prins şi pe el noaptea pe drum şi acum caută să o taie cât mai drept, să iasă mai repede la uliţa dintre case. O să-mi dau seama cine e, după ce trece de Troiţa din răscruce, atunci o să văd încotro o apucă.

Numai că umbra alunecă spre matcă, pe unde se pierde ca după un timp să se arate chiar sub nucul de la Chisamera.Adică acolo unde jinduia Mirodonie să ajungă. Parcă ţinea să-i facă în necaz.

Acum, să-l vezi, c-o ia spre bălţi!

Şi umbra, într-adevăr, după ce îşi potrivi îndelung povara pe care o purta pe umărul stâng, alunecă la vale, răsărind, ici-colo, printre jugaştri.

După cât de cocoşat merge, ăsta nu poate fi decât Fulgescu. Ba, bine că nu, îşi spune Mirodonie, numai el umblă aşa.

Fulgescu era cunoscut, până mai ieri, ca un cal breaz. Mergea aşa de cocoşat, aproape să atingă cu fruntea pământul pe care urma să calce. De când se ştia, purta pe umăr un sac plin cu ţăruşi.

Ce-ar fi să-l întreb cum e pe lumea de dincolo ? Poate mă lămureşte şi-atunci n-aş mai avea nevoie de Codin. O să încerc să-l iau mai pe ocolite. Dacă tot a ajuns prin crângul de jugaştri, îl rog să dea o fugă pe la bălţi, să vadă dacă n-au secat. Şi de le-o găsi fără apă, atunci să pună o vorbă bună la Dumnezeu, că nu mai au femeile unde să topească mănunchii de cânepă.

Ca şi cum ar fi ghicit că Mirodonie vrea să intre în vorbă cu el, Fulgescu duce mâna la gură apoi o flutură, grăbit, spre Pădurea Popilor.

Aha, prinde Mirodonie tâlcul gestului, acum nu e bine să vorbim de bălţi. Împrejurul lor sunt locuri rele, pe unde dănţuie turme de strigoni negri ca bivolii şi, după tăvăleală, îşi spală pielea de noroi. Nu-i nimic, o să-i zic de legătura de ţăruşi, să văd ce are de gând să facă. Poate, a uitat de ei şi-i poartă în neştire după el şi pe lumea de dincolo, deşi ar fi trebuit să se lecuiască, după ce toată viaţa înţe­pase pământul de parc-ar fi căutat să dea de a vreo intrare tainică spre alt tărâm.

Nea Fulgescule, nu cumva să te scalzi în apa bălţilor. În noaptea asta sunt pe urmele tale, aşa că, ai grijă, m-auzi ? îi strigă Mirodonie, doar, aşa, să vadă ce face.

Fulgescu flutură iar din mână, să-l lase în pace. Şi, ca să scape de el, prinde a se răsuci din mers, până dispare prin crângul de jugaştri.

(Fragment din romanul în curs de apariţie

„Ninge cu suflete de morţi” de Ion Nete)