Constantin Argeșanu: Un telefon care m-a pus pe jar* (IV)
Vezi, mă Ticule, că și caii par neliniștiți, pădurea se hrănește cu puterea pământului și o ține în ea, acum a eliberat-o și caii o simt. Ce ne facem fără caii ăștia? Nu și nu să-i duc la abator, că acu avem tractoare de la Brașov. „Mă, i-am întrebat, eu am bani de tractor? Duceți-vă morții!…” De-abia i-am salvat pe Suru și pe Roibu să nu-i facă szalamm. Acum ne facem treaba cu ei. Să le dăm să mănânce bine, poate le găsim un loc unde să-i împiedicăm. Mai găsim prin pădure, prin alte părți ierburile sunt tot mai rare, din pricina chimicalelor. Să le găsim un loc bun să mănânce și ei bine în pădure, că a lui bunică-tău a fost odată pădurea asta. Tata mă aducea aici, îi dam ocol și-mi zicea: „Să ai grijă de ea, mă, când n-oi mai fi eu!”
Ne-am apucat de treabă.
– Eu mă bag la cele mari, tu la cele mici, îmi zice tata. Ca-n povestea aia cu Gruia haiducul: „Bate tu marginile, că eu bat mijloacele”.
După ceva timp, mâinile îmi tremurau, dar văzând că nu-ncetează lucrul, continuam și eu.
M-am apropiat de tata, era roșu ca racul la față. Îmi părea un uriaș, îl asemuiam cu Împăratul Roșu din poveste. Era lac de transpirație, gâfâia. Am văzut un firișor de sânge care i se prelingeau din nas pe buză. A dat să și-l șteargă, dar s-a pornit mai tare.
– Să nu te sperii, așa mi se-ntâmplă, îl las să curgă până s-o opri. M-așez pe pământ și pun capul pe-o buturugă. Degeaba. Începu să-i curgă șiroaie.
– Adu-mi ștergarul din coșul cu mâncare să-l mai tamponez.
Am început să plâng și am am dat fuga la căruță, am desfăcut mâncarea și i-am adus ștergarul.
L-a umplut de sânge. Dup-aia l-a stors.
– Nu sta lângă mine, nu e bine să vezi sânge. Se oprește el. M-am îndepărtat, tremuram și ochii îmi șiroiau. Lacrimi fierbinți.
După un timp, m-a chemat:
– Gata, nu mai am nimic. Am prea mult sânge și am stat cu capul în jos și s-a adunat în creier. Azi, atât a fost să pierd! Am rămas cu slăbiciunea asta de când eram ca tine. Și mi-a spus cum bunicu îl pedepsea. Era om rău, îl bătea, când îi întorcea vorba, ca pe hoții de cai. Nici n-am vrut să-i mai ascult povestea copilăriei lui. Tristă poveste!
Tăceam și-l priveam cu milă.. Își revenise complet și se apucă de scormonit pământul cu târnăcopul.
– Ia uite câte am dovedit, șase bucăți mari și cu rădăcinile astea lungi facem mai bine d-un car de lemne pentru foc. Tu ai făcut trei buturugi mai mici, este bine. Trebuie să ne păstrăm puterea că avem de bătut o săptămână întreagă. Poate o să și dormim aici o noapte-două, dacă vremea ține cu noi, dar să luăm de-acasă salteaua de paie și plapuma groasă din patul de pe prispă. Ce zici?
– Sigur, tată!
– Când vei fi mare o să-ți aduci aminte de locurile astea și de munca de la scos buturugi. Vezi că suntem singuri, se feresc oamenii să vină aici să scoată buturugi. Le-o fi greu…
Mă chema de fiecare dată când trebuia să tragem de vreo buturugă pe lângă care săpase până la o jumătate de metru și-i tăiase toate legăturile. Era ca o caracatiță pe care o văzusem și eu fotografiată în cartea de citire, la litera C. Dihania aia mi s-a părut c-o vad și acum, în pădure, la rădăcina copacului…
Tata avea o forță în brațe, pe care i-o mai observasem când lua sacul de mălai de cincizeci de kilograme de la moară și-l arunca ca pe un bolovan în căruță.
Am adus acasă trei căruțe pline cu buturugi și rădăcini.
Tata le-a lăsat la soare să se usuce și apoi altă muncă să le spargem în țăndări și țăcălii, pentru a intra în plită.
Aveam lemne pentru iarnă! Ai mei erau fericiți.
Ne-am întors la pădure, nu terminasem parcela. Când se apropia soarele de amiază ne retrăgeam la umbră, la căruță.
Dar mai înainte trebuie să adăpăm caii.
– Mergi cu mine sau rămâi să te odihnești?
– Merg!
Am despiedicat caii, tata a încălecat pe Suru și eu pe Roibu.
Am luat și traista cu ulciorul și tigva de apă. Ne-am dus la puțul lui Busuioc, în marginea pământului nostru, lângă Vlașinu. Nu mai pusesem căpăstru la cai, ne țineam de coamele lor. Caii erau cuminți, mergeau liniștiți în buiestru.
– Le e și lor cald, fornăie des, nu trebuie să ne grăbim. Când ne vom întoarce, după ce-i adăpăm, îi vom lua la trap, că apa rece le face bine.
– Am uitat să-ți spun… Acum o săptămână, eram cu căruța plină cu saci de mălai, mă trimisese Cotorea să-i duc unuia la Uzunu, chestiile lor, afacerile lor. Pusesem cam mulți saci, caii trăgeau greu, aveau spume… În dreptul școlii mă oprește un profesor de-al tău, ăla înalt, un domm venit de la București.
– Dumneata ești tata lu’ Argeșanu?
Știam că Sandu nu mai e aici la școală, deci de tine era vorba.
– Da, domnule profesor!
– Ce face „Contele nostru” în vacanță, citește?
– Nu prea mai are timp ziua, doar seara la lampă mai citește. Ziua e cu bivolii pe luncă și în baltă, în unele zile mă ajută și pe mine la muncă.
– Să aveți grijă de copil, că e plăpând, e cam sensibil și slab.
– Păi tocmai de asta îl iau cu mine la muncă, să se mai călească, îi zic.
– .Da, da, să aveți mai multă grijă de el și atenție la mâncare, să-i dați hrană bună.
A plecat el, am plecat și eu, dar n-am apucat să-l întreb de ce ți-a zis „Contele nostru”.
Nici eu nu i-am spus lui tata. Am luat altă vorbă.
Călăream pe Suru. De pe la trei ani părul îi dăduse în spic alb. Acum era complet sur și parcă mergea mai greu.
– Hai, tată, grăbește-l un pic cu picioarele! A mai îmbătrânit și el. E de-o vârstă cu tine. Are doișpe ani. Mai ții minte ce-ai pățit la patru ani, când ai început să plângi, să-l las liber cu tine, călare. Te-a aruncat pe buturuga aia de salcie. Noroc că era putredă, că altfel puteai s-o pățești. Doamne ferește! Îngerul tău păzitor te-a salvat și ne-a salvat și pe noi. Când mă gândesc că ăștia mi-i vor lua până la urmă, mă apucă năbădăile. Nu știu ce să fac să-i salvez M-au amenințat că nu mai intrăm în iarnă cu ei! Mă tot bat la cap să mă-nscriu în colectivă.. Maică-ta nici s-audă, nu și nu! Dar n-am ce face! Ea nu-nțelege că ne vor distruge, că vă distrug și pe voi. Comuniștii ăștia sunt mai răi ca turcii, am auzit și eu de pe la cei care s-au întors din prizonierat de prin Siberia. Prăpădiții și tâlharii ăștia îți iau totul, ca să ajungem să mâncăm la cazan… Ai văzut ce a pățit al lui Pitulan? S-a opus, a sărit cu parul la ei și l-a băgat la zdup. L-au ridicat noaptea cu o dubă. Voi vedea eu cum mă descurc, voi reuși într-un fel! Mi-au propus să merg la cazane. Au reparat șandramaua aia care este aproape de noi și vor să pună în ea trei cazane de făcut țuică. La acte mă mai ajuți tu, cum m-ai ajutat când mă ocupam cu achizițiile…
În timp ce vorbea v, parcă o umbră întunecoasă își lăsa aripile grele peste chipul lui tânăr, puternic și luminos. Grijile îl ardeau…
*Din romanul în pregătire „NEGUSTORUL” de Constantin Argeșanu, care va apărea sub sigla Editurii Antim Ivireanu.