Imagini peste timp (VI)
Carte poştală ilustrată, editată de Ad. Maier şi D. Steru, Bucureşti, Pasagiul Vilacros, nr. 1964. Poartă ştampila de poştă 27 mai 1913, trimisă de la Râmnicul Vâlcii la Bucureşti.
Vederea prezintă o imagine a părţii de vest a bulevardului Tudor Vladimirescu, luată spre Dealul Capela, pe la 1909-1910.
La nr. 1: – pe stânga Hotelul Bulevard, fost Dacia, ridicat la 1907, de administraţia Bisericii Sfântul Anton de Padova. Pe parcursul anilor, hotelul a purtat diferite nume, fiind administrat de mai multe persoane:
• 1921 – hotel Cinema Bulevard, administrat de d-nul Oprea Simian;
• 1931 – hotelul Caraiman, administrat de d-nul Al. Gheorghelaş;
• 1935 – hotel La Minerva, administrat de Moise Haşu;
• 1946 – hotel Europa, administrator d-na Clupcă Teodor Elena;
La nr. 2 – casa Masinca Emanoilescu, avea la parter magazine, la etaj câteva mansarde de închiriat. Clădirea este complet renovată între anii 1910-1911, în locul mansardelor se va ridica un etaj pentru a se deschide un hotel care va fi administrat, din anul 1927, de către C. Dumitrescu. La parter, pentru o perioadă de vreme au funcţionat librăria Matei Basarab, o farmacie, un debit, unde pe lângă ţigări, se vindeau şi ziare, dar cele mai cunoscute rămân cafenelele: din 7 octombrie 1931, cafeneaua condusă de Ana Gh. Dumitrescu Linţoiu şi cafeneaua Tanţu Dăcicel.
La nr. 3 – Palatul Administrativ Financiar, actualul Tribunal judeţean Vâlcea. Clădirea este construită între anii 1906-1907, constructor ing. Henri Sousskind, antreprenor a fost ales ing. Balasan. Palatul a fost construit pe locul caselor d-nei Stăncuţa Meculescu, casă mare cu şapte camere, unde funcţiona şcoala primară de fete, pentru suma de 50 de galbeni chirie pe an.
La nr. 4 – casă amplasată la poalele dealului Capela, pe strada Carol I, nr. 20, era proprietatea lui Theodor Nicolantin, după catagrafia din anul 1899. Construită în stilul arhitecturii populare, specifică mediului rural, un stil transpus apoi şi mediului urban. În vechiul oraş medieval, meşteşugarii şi negustorii erau apropiaţi de sat. Casa Nicolantin era înaltă, avea două nivele, cu prispă în faţă cu balustradă decorată, existentă la etajul unu. În aceste încăperi, funcţionau o prăvălie şi un restaurant, ambele pe latura de la stradă, deschise în 1906. La etaj, se putea urca printr-o scară exterioară din lemn. Acoperişul era din şiţă în patru ape. Imaginea nu ne permite să putem distinge uşor elementele de decor, dar mai mult ca sigur stâlpii de susţinere a prispei, frontoanele, balustrada, ancadramentele de uşi şi ferestre erau împodobite în forme variate.
Începând cu anul 1905, se fac demersuri pentru exproprierea unor terenuri de la poalele Capelei în vederea prelungirii bulevardului. Demersurile continuă şi în anii următori, iar în 1908, sunt expropriate o parte din terenurile Ziţei Nicolantin. În 1912, prefectura oferă primăriei suma de 4000 lei, pentru a cumpăra d-nei Nicolantin restul de teren, situat la poalele dealului Capela, în suprafaţă de 1776, 70 metri, prin adresa nr. 6206/12 iunie 1912.
În angajamentul de cumpărare-vânzare, d-na Ziţa Nicolantin va trebui să demoleze chioşcul sub care se găsea o gheţărie, rămasă încă de la demolarea casei care adăpostea restaurantul, pentru că zidul de sprijin al viitorului ansamblu monumental va trece conform proiectului prin marginea gheţăriei.
Monumentul se va ridica datorită străduinţelor d-lui doctor Gh. Sabin, prefectul judeţului din acea vreme. Monumentul simbolizează „România cu chip îndurerat pentru fii căzuţi vitejeşte în lupte”, sunt cinstiţi eroii din Regimentul 2 Vâlcea, 1 Vânători, 2 Căşăraşi, căzuţi în Războiul de Independenţă din 1877, în luptele de la Griviţa, Smârdan şi Rahova, la care se mai adaugă soldaţii şi ofiţerii căzuţi în campania din 1913. Dezvelirea monumentului s-a făcut duminică, 17 mai 1915, la ora 10.30. Este oprea sculptorului I. Iodărnescu.
La nr. 5 – Foişorul de foc, este un punct de observaţie permanentă a oraşului, folosit de echipele de pază ale urbei împotriva focului. Data exactă a construirii foişorului de foc de pe dealul Capela nu ne-a parvenit, deţinem însă o imagine cu foişorul aşa cum arăta la 1901 din „Albumul general al României, partea I” tipărit de Stengel – Dresda şi Berlin.
Foişorul este făcut din scânduri sub formă de platformă, aici, zi şi noapte stătea de pază un pompier care imediat ce observa foc în vreo parte a oraşului anunţa pe cel de jos şi acesta, la rândul lui, unitatea de pompieri care se găsea aproape, pornind cât mai grabnic la locul indicat.
O lată informaţie despre foişorul de foc o găsim în cartea „Oraşe din România cu 80 de figuri”, editura Cartea Românească, Bucureşti, 1925, a profesorului universitar I. Simionescu: „… urcându-ne în foişorul de scânduri, aşa de şubred încât te aştepţi să fie luat de cel dintâi vârtej de furtună năprasnică, cuprinzi toată întinderea de case când mai dese, când mai resleţite, până-n dunga sclipitoare a Oltului”
Probabil că noua construcţie a foişorului este realizată în perioada anilor 1909-1910.
În Râmnicul medieval, în care casele, în majoritate, erau construite din lemn, au suferit foarte mult de pe urma incendiilor. Lipsa de sistematizare în amplasarea caselor pe uliţele oraşului, care şi aşa erau foarte înguste şi întortocheate, a caselor în construcţia cărora întrau materiale de construcţie, aproape în totalitate, ca lemnul, paiele, stuful şi şindrila, erau în permanenţă materiale inflamabile care, la prima scânteie, puteau să producă un incendiu. Era mult până când se aprindea un coteţ, grajd sau casă, ca imediat flăcările nimicitoare să cuprindă o întreagă serie de aşezări pe care să le mistuie repede până la pământ. În acele vremuri, izbucnirea unui foc se anunţa prin tragerea clopotelor, care cu acea ocazie băteau numai într-o parte, adică „în dungă”, cum spune poporul şi prin sunetele lor jalnice şi triste, chemau pe oameni să dea ajutor.
Râmnicul a suferit foarte mult din cauza multiplelor incendii, în 1798, un foc năprasnic mistuie multe case din centrul oraşului printre care şi biserica catolică. Între 1787- 1792, Râmnicul a fost de mai multe ori incendiat în timpul războiului ruso-turc-austriac. Focul cel mare din 1847 mistuieşte mai mult de jumătate din casele oraşului. După un document al vremii înaintat „cinstitei ocârmuiri” de poliţaiul C. Căpăţâneanu, aflăm că „… focul cel mare s-a început de la casele lui Leopold tâmplarul, pe care le ţine cu chirie, fiindcă acel foc nu se doreşte pe dinăuntru, ci pe dinafară, deasupra învelişului după cum mărturisesc persoanele ce l-au văzut întâiaşi dată la începutul lui adică dumnealui Ghiţă Golescu, dumnealui pitaru Luca Pleşoianu şi dumnealui pitaru Costache Olănescu ”(transcrierea documentului fiind făcută de profesorul Sergiu Purece).
Din pricina deselor incendii în diferitele puncte ale oraşului a fost nevoie să se construiască un punct de observaţie (foişor) de unde să se poată observa cu uşurinţă locul unde a izbucnit focul.
Începând cu jumătatea secolului XIX, nu au mai fost semnalate focuri care să devasteze majoritatea gospodăriilor din zona incendiului. S-au luat măsuri de sistematizare a străzilor, au fost lărgite şi îndreptate, construcţia caselor nu s-a mai făcut la întâmplare, locurile au fost parcelate şi, în construcţie, în special la acoperişuri nu s-au mai folosit materiale inflamabile, ci olane, ţigle şi, din ce în ce mai mult tablă, iar ca măsură de pază s-au creat unităţile de pompieri dotaţi cu cele necesare pentru vremea de atunci.
La nr. 6 – Palatul de Justiţie este construit pe locul judeţului şi o parte din terenul boierului Pentru Munteanu.
Construcţia nu s-a ridicat pe locul ocupat de casele Munteanu. În sprijinul acestei afirmaţii apelăm la „Situaţia judeţului Vâlcea”, sesiunea din 1898. La pagina 59, capitolul „Proprietăţile judeţului”, art. 1, se consemnează: „casele cu săliştea lor numite Munteanu. Pe această Sălişte este a se construi platul de justiţie, în care scop judeţul a cumpărat şi săliştea decedatului Băbeanu”.
O altă informaţie o luăm din „Expunerea situaţiunei judeţului Vâlcea”, sesiunea din 1900. La pagina 14, se găseşte următoarea informaţie: „palatul de justiţie ce s-a construit de judeţ şi care s-a inaugurat la 1 septembrie a.c. a costat suma de lei 229145 bani 02”. Deci construcţia a început la 27 februarie 1898, dirigintele lucrărilor fiind ales inginerul şef Panait, antreprenor de lucrări este ales Ioniţă Năstăsescu. Lucrările durează până la 15 martie 1900, la 1 septembrie 1900, ora 10, are loc festivitatea de inaugurare.
La nr. 7 – casa medelnicerului Bujoreanu care probabil o construieşte între 1855-1856, pentru că această clădire apare şi pe planul oraşului din anul 1857. Cu trecerea vremii, clădirea va ajunge pe la diverşi proprietari, astfel că la cumpăna celor două secole XIX şi XX, casa intră în proprietatea d-lui Alecu M. Alexiu (1849-1944). Acesta o vinde căpitanului Păltineanu care, între anii 1906 – 1907, o renovează complet schimbându-i aspectul, devenind de nerecunoscut. La etaj, va fi deschis Hotel Splendid, la 10 noiembrie 1914, de către Sofia Radu. După 1928, hotelul şi restaurantul ajung sub patronajul lui Vasile Săndulescu. Până al demolare, parterul a fost ocupat de restaurantul 1 Mai, actual spaţiu verde.
Mihail TITI GHERGHINA