„Unificarea dreptei”, Avizul Comisiei de la Veneţia şi câteva întrebări pentru candidaţii rămaşi în cursă (1)


Motto: „Cine uită, nu merită!” – Nicolae Iorga
Fiind licenţiat în istorie, îmi este greu să las totul în urmă şi să mă mut cu toate în viitor. În viitorul „luminos” promis de posibila fuziune dintre PNL şi PDL. Care, în spiritul frumoaselor tradiţii dâmboviţene, ne promit… marea cu sarea! Fără nicio garanţie că, de această dată, nu (mai) este vorba tot de marea propriilor deziluzii şi de sarea lacrimilor noastre, prelinse din ochii plânşi care tooot privesc în zare, aşteptând să vadă… dreptatea şi adevărul!
Sunt de acord că trebuia făcut ceva pentru a drena apetitul de sânge al hidrei roşii pesediste şi al puilor ei hulpavi. Dar nu oricum şi nici cu orice preţ.
Preţul „uitării” trecutului recent, când cele două partide se aflau pe „baricadele” ireconciliabile ale luptei inegale pentru apărarea (PDL) sau demantelarea statului de drept (PNL şi aliaţii săi de atunci), nu cred că trebuie plătit!
Procedând astfel, partidele dispuse să şteargă cu buretele trecutul lor de vrajbă, nu ar face altceva decât să cauţioneze transformarea speranţelor multora dintre noi în ruinele unor (noi) visuri neîmplinite.
Fără asumarea explicită a propriului lor trecut, ca o garanţie (minimă şi oricum  formală) că asemenea fapte nu o să se mai repete, de către partidele din preconizata construcţie politică de „dreapta”, aceasta va avea consistenţa şi viabilitatea castelelor din şi ridicate pe nisip. Doar pentru atâta lucru nu merită nici să se joace de-a „unificarea dreptei” şi, cu atât mai puţin, să ne distragă atenţia (de la grijile cotidiene) cu promisiuni care, pe zi ce trece, se dovedesc a fi tot iluzorii şi deşarte!
Motiv pentru care, ca o necesară reparaţie istorică şi ca un semnal pentru liberali, „apostolii” unificării politice a dreptei româneşti, vă propun să facem un necesar recurs la istorie, rememorând câteva din faptele lor de arme de la mijlocul anului 2012. Anul în care, strâns uniţi sub cuprinzătoarea pulpană a USL-ului, se întreceau în fapte de vitejie, hotărâţi să răpună şi bruma de democraţie care mai râdea timid la soare. Facem acest lucru şi pentru că în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale s-au calificat doi candidaţi care, în vara anului 2012, jucau în aceeaşi echipă, cea care a încercat să confişte instituţiile statului, cu toate riscurile pe care acest fapt le-a presupus. Riscuri pe care şi le-au asumat.
În luna de campanie electorală, cei doi nu s-au apropiat unul de altul, (ca şi cum s-ar fi aflat în carantină!) nu s-au întâlnit într-un studio TV pentru a se confrunta bărbăteşte, prezentând şi susţinând soluţiile pe care le oferă pentru exercitarea doar a atribuţiilor încredinţate prin Constituţie funcţiei de preşedinte. Au fugit unul de altul (şi, împreună, de ceilalţi contracandidaţi) precum Ucigă-l toaca de tămâie!
S-au atacat de la distanţă, mai ales prin interpuşi, pe teme colaterale, care nu aveau nimic de-a face cu atribuţiile unui preşedinte al statului. Nu ştim cât popcorn a îngurgitat fiecare urmărindu-şi „adversarul” aflat singur, mai de fiecare dată, într-o televiziune de familie.
Dacă în tradiţia autohtonă exista această cutumă (a „fugii” de principalul contracandidat şi a ignorării tuturor celorlalţi), lucrurile sunt diferite în scurta perioadă de campanie dintre cele două tururi. Cei doi rămaşi în cursă se vor hărţui reciproc, se vor acuza de non combat, vor evita/amâna cât vor putea de mult o confruntare faţă în faţă dar, până la urmă, acest lucru trebuie să se întâmple.
Precizăm că pentru elaborarea articolului am utilizat Avizul consultativ cu nr. 685/2012 privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi cu statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului…, adoptat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (mai cunoscută sub numele de Comisia de la Veneţia) în Sesiunea Plenară din 14-15 decembrie 2012. Solicitat încă din prima decadă a lunii iulie 2012, amânându-se adoptarea sa până după 9 decembrie („pentru a nu afecta desfăşurarea alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012”), Avizul viza atât „texte juridice formale (precum ordonanţele de urgenţă emise de Guvern), dar şi acţiuni ale reprezentanţilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului, unele dintre acestea fiind declaraţii publice…”.
Documentul enumera „cronologia principalelor evenimente” relevante pentru emiterea Avizului, prezentând 25 de acte/documente, adoptate între 27 iunie şi 1 noiembrie 2012, precum: comunicate de presă, avize consultative şi decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri ale Parlamentului, ordonanţe de urgenţă ale Guvernului etc.
1. Referindu-se la practica guvernelor României de a folosi frecvent ordonanţele de urgenţă, Comisia considera că această practică „reprezintă un motiv serios de îngrijorare”, utilizarea curentă a procedurii excepţionale prevăzută de Constituţie („de 140 de ori în cursul unui singur an (în anul 2011, n.n.)”!) reprezentând o „folosire abuzivă”. Se aprecia că „utilizarea aproape constantă a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului nu reprezintă cea mai adecvată metodă”, recomandând simplificarea procedurilor Parlamentului, „pentru a permite să adopte mai rapid legi ordinare”.
A. În legătură cu Ordonanţa de urgenţă nr. 38/2012 (emisă de Guvern la 4 iulie  2012) prin care se elimina competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea hotărârilor Parlamentului, Comisia aprecia că adoptând acte normative „care reprezintă un criteriu pentru parlament, în ansamblul său, şi pentru membrii săi, la nivel individual”, controlul judecătoresc al implementării actelor normative „este o componentă esenţială a statului de drept”, lipsa acestuia echivalând „cu o transformare a majorităţii parlamentare în judecător al propriilor acte”.
Se mai considera şi că, prin lipsa controlului judecătoresc al actelor individuale ale Parlamentului, era afectat dreptul de vot, fiind o chestiune de drepturile omului (deoarece, în cazul încălcării normelor, minoritatea nu mai are cui să solicite ajutor, afectând astfel, ca o consecinţă, dreptul de vot al cetăţenilor care au ales minoritatea parlamentară)!
B. Referitor la reducerea competenţelor Curţii Constituţionale (prin eliminarea atribuţiei acesteia de „a se pronunţa cu privire la hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, la hotărârile plenului Senatului şi la hotărârile plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului”), Comisia considera că „o reducere a atribuţiilor Curţii Constituţionale ar afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului şi, prin urmare, nu ar trebui reglementată prin ordonanţă de urgenţă”.
2. Ordonanţa de urgenţă nr. 41/2012 de modificare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului (emisă de Guvern la 5 iulie 2012), conform căreia, pentru demiterea Preşedintelui era necesară majoritatea voturilor exprimate, şi nu majoritatea cetăţenilor înscrişi pe listele electorale permanente. Comisia considera că această modificare pe parcurs a regulilor jocului, „în funcţie de interese reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice şi a principiului stabilităţii referendumului”, apreciind şi că, prin urmare, „excede sfera legitimă a ordonanţelor de urgenţă emise de Guvern, astfel cum se defineşte la art. 115 alin. (6) din Constituţie”.
Se aprecia că „posibilităţile şi pragurile de care dispune Parlamentul pentru demiterea sau suspendarea şefului statului influenţează echilibrul puterilor între aceste instituţii ale statului”, conchizând că modificarea dispoziţiilor care definesc majoritatea parlamentară necesară pentru demiterea Preşedintelui, „afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului şi, prin urmare, excede sfera legitimă a ordonanţelor de urgenţă emise de Guvern”.
Comisia concluziona că „folosirea ordonanţelor de urgenţă emise de Guvern pentru intrarea în vigoare a legii supuse controlului Curţii Constituţionale reprezintă o folosire abuzivă a instrumentului ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, care nu este conformă principiilor fundamentale ale corectitudinii ce rezultă din statul de drept şi din principiul separaţiei puterilor”. Comisia lua act şi de faptul că instanţa de control constituţional a stabilit că Legea pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 era constituţională în măsura în care cvorumul de participare la referendum, stabilit de art. 5 alin. (2) era, la rândul său, respectat; ulterior, legislaţia referitoare la referendum a şi fost pusă în acord cu dispoziţiile acestei decizii.
3. Referitor la procedura suspendării Preşedintelui, Comisia constata că termenul de doar 24 de ore impus Curţii Constituţionale (de către Parlament) pentru a emite un aviz consultativ în legătură cu propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, precum şi lipsa unei dezbateri aprofundate asupra acestei hotărâri (prin care Curtea Constituţională nu conchidea că Preşedintele ar fi comis „fapte grave” pentru a fi suspendat), arătau că „a existat o lipsă de respect pentru această instituţie-cheie…”, procedura în ansamblu ducând la concluzia că „demiterea Preşedintelui a fost mai degrabă motivată politic şi nu bazată pe un temei juridic solid”; se mai lua act de faptul că, prin Hotărârea sa nr. 6/21 august 2012, Curtea Constituţională constatase că la Referendumul din 29 iulie 2012 cvorumul de participare nu a fost întrunit şi că, prin urmare, referendumul pentru suspendare era invalid, chiar dacă majoritatea alegătorilor votase în favoarea suspendării.
În legătură cu cvorumul de participare la referendum, deşi unii dintre interlocutorii delegaţiei Comisiei (care s-a aflat în Bucureşti la 10-11 septembrie 2012) au susţinut că referendumul a relevat „o majoritate clară pentru demiterea Preşedintelui (87,52%), precum şi faptul că voinţa poporului ar trebui să prevaleze asupra regulilor formale (adică cvorumul de participare de 50 la sută în cazul referendumului privind suspendarea)”. Amintiţi-vă câte asemenea apeluri – s-au făcut şi încă se mai fac – de către cei care se considerau „depozitarii celor 7,4 milioane de votanţi” pentru demiterea şefului statului!
4. Comisia considera că demiterea Avocatului Poporului (prin Hotărârea Parlamentului nr. 32/3 iulie 2012) „este un interes special având în vedere utilizarea de către Guvern a ordonanţelor de urgenţă şi faptul că Avocatul Poporului este singura instituţie în măsură să ridice în mod direct excepţia de neconstituţionalitate a ordonanţelor de urgenţă în faţa Curţii Constituţionale. Demiterea Avocatului Poporului a dus la o reducere a posibilităţii Curţii Constituţionale de a controla actele Guvernului, deoarece Ombudsmanul interimar a informat delegaţia Comisiei că este de părere că Avocatul Poporului nu este competent să solicite un control al tuturor ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, ci doar a celor care vizează direct drepturile omului”.
Referitor la acuzaţia adusă Avocatului Poporului de încălcare a atribuţiilor sale, deoarece a sesizat Curtea Constituţională cu privire la ordonanţe de urgenţă care nu se referă la drepturile omului (ci la un caz cu privire la institutele culturale), Comisia considera că „apare ca îndoielnic dacă un astfel de recurs ar putea fi o încălcare a Constituţiei sau a legilor, deoarece art. 146 lit. d) din Constituţie acordă Avocatului Poporului atribuţia expresă de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la legi şi ordonanţe, iar această atribuţie nu este limitată la protecţia drepturilor omului”. Ceea ce, până acum, nu s-a întâmplat. Iar „figurantul” care exercită această funcţie, face alte jocuri decât cele pe care l-ar obliga legea fundamentală.
Despre presiunea pusă asupra sistemului judiciar (Curte Constituţională, procurori şi judecători), despre relaţia de respect reciproc şi cooperarea loială care trebuie să existe între instituţiile statului de drept, despre propunerile Comisiei de la Veneţia pentru modificarea Constituţiei şi concluziile care încheie Avizul consultativ al Comisiei, în partea a doua a articolului.
Moderatorul fiecăreia dintre potenţialele dezbateri publice Ponta – Iohannis are ocazia ca, pornind de la aceste prevederi, să formuleze mai multe întrebări pentru fiecare dintre cei doi candidaţi. Întrebări necesare care ar trebui să se refere doar la atribuţiile constituţionale ale funcţiei de Preşedinte al statului.
Tiberiu M. PANĂ

Posting....