Oraşul Pensionarilor de la 1910


Motto: „Încearcă să cunoști mai bine Râmnicul, istoric, cultural și economic, cu atât îl vei prețui și iubi mai mult”

serial1 serial2

„Râmnicul pensionarilor”, oraş încărcat de istorie, plin de viaţă culturală, aşa cum era el pe la 1910. Asta am vrut să arăt în articolele prezentate dumnea­voastră. Pe parcursul a trei ani, 2012-2014, s-au scurs multe articole pentru a aduce mărturie despre demnitatea râmnicenilor, contribuţia lor în istorie, cultură şi economie, despre trecutul Râmnicului, „oraş domnesc”, de la 4 septembrie 1389.
Râmnicul se bucură de o admirabilă climă fără curenţi şi vânturi, situat la marginea Oltului. Râmnicul pe lângă care curge Oltul, are o frumoasă panoramă. Aşezat cum nu se poate mai bine, din punct de vedere al frumuseţilor naturii. Este înconjurat din toate părţile de dealuri, peste tot pomi şi iar pomi fructiferi. În timpul verii, veneau la Râmnic numeroşi vizitatori în căutarea sănătăţii. Toţi aceştia dar şi alţi vizitatori de seamă veneau să cunoască acest oraş, aşezat într-un colţ de ţară cu adevărat românesc şi într-o regiune pitorească.
„Pitorescul acestei aşezări provinciale nu este caracterizat prin şandramale murdare şi uliţe strâmte, ci printr-o cochetă alcătuire urbană” spunea Cella Delavrancea. Iar marele Iorga: „Ai plăcerea de a te găsi într-un giuvaer de orăşel, într-una dintre cele mai curate aşezări urbane din Ţara Românească”. Din punct de vedere turistic, la Râmnic se adună drumurile care vin şi duc spre cele mai însemnate staţiuni balneare. Drumul spre apus se strecoară printre dealuri şi duce spre oaze de bucurie şi lumină: mănăstirile Govora, Bistriţa , Arnota, Horezu, Polovragi, Tismana.
Împrejurimile oraşului sunt excepţional de frumoase şi bogate în vegetaţie, cu locuri pentru excursii.
Mihai Ţican Romano remarcă: „Panorama care se desfăşoară înaintea ochilor, îmi îndreptăţea constatările… Dealurile de o parte şi de alta, ca şi casele aşezate în valea îngustă îmi dădea impresia unui oraş italian de la poalele Alpilor. Înţelesei mai bine ca oricând de ce Râmnicul Vâlcea se leagă de nume atât de ilustre dis istoria noastră politică, religioasă şi culturală”.
În acel an, 1910, era epoca balurilor atât în casele particulare ale boierilor râmniceni, dar şi balurile mascate de la sala Adriani. Astăzi, aceste obiceuri au dispărut, acum se frecventează distracţiile în sălile hotelurilor şi restaurantelor, organizând diferite chermeze cu scop de binefacere.
Toate solicitările de transport ale râmnicenilor erau satisfăcute de trăsuri, ale căror roţi, în timp de iarnă, erau înlocuite cu tălpici de sanie.
Străzile curate şi liniştite ale Râmnicului patriarhal sunt drepte, umbrite de arbori, mai toate casele au grădină cu flori. Unde te uiţi numai flori, răzoare de flori, glastre de flori în cerdacuri şi pe la ferestre, Râmnicul era împodobit cu flori.
Râmnicul avea: apă potabilă de cea mai bună calitate, lumină electrică, băi sistematice, pavaje bune, hală centrală pentru vânzarea alimentelor, serviciu de pompieri, de curăţirea străzilor şi a grădinii publice.
Lefurile mici s-au mărit cu 10 şi 20 la sută.
Nu cred să fie prea multe oraşe din ţară unde să locuiască laolaltă italieni, austrieci, bulgari, evrei, ţigani etc.
În parcul central, seara muzica militară pune stăpânire pe râmnicenii veniţi să asculte muzică şi să se odihnească la răcoarea serii după o zi dogoritoare.
Zăvoiul, frumosul parc, străbătut de cursul de apă „Iazul Morilor” cu apele sale care alimentau spectaculosul lac, pe care se face canotaj vara şi patinaj iarna.
În zilele caniculare ale verii, râmnicenii profitau de liniștea serii şi recurgeau la plimbările în aerul răcoros al Zăvoiului. Alţii inundau grădinile de vară ale unor restaurante sau preferau unele cofetării, renumite pentru îngheţată.
Zăvoiul, una din grădinile Râmnicului, cu cea mai bătrână vegetaţie şi cu lacul pe care se făcea canotaj, era vizitat mai mult ziua, în special vara de tineretul care se afla în vacanţă.
S-a construit în Zăvoi, bufetul grădinii în stil elveţian, frumos şi chiar mai încântător de cât cel vechi şi ruinat. Tot aici, s-a construit o seră de flori din zid cu calorifere de către Casa Weigel din Bucureşti iar zidăria a fost executată de arhitectul C. Angelescu.
În Zăvoi, a început, în acest an, să se facă băi de apă sulfuroasă şi chiar sărată.
Primarul Nicolae Iepure (1908-1910) a început acţiunea de demolare a clădirilor insalubre din oraş, acum se introduce iluminatul electric, este construit Oficiul poştal (dosare nr. 17, 20, 21/1910).
S-a finalizat acţiunea de demolare a caselor insalubre de lângă biserica Cuvioasa Paraschiva, de pe strada Mihai Bravu, colţ cu Traian, deschizându-se frumoasa panoramă a bisericii.
Foişorul de observaţie pentru incendiu s-a clădit în timpul primarului Iancovescu (1876-1883), s-a reconstruit din nou alt foişor de către primarul Ion Dumitrescu (1899-1901).
Foişorul de la 1910 s-a ridicat un foişor în condiţii mult mai bune, în măsură de a fi locuit de cei însărcinaţi cu observaţia, având şi posibilitatea de a se face măsurători meteorologice.
În comerţul de pe vremea în care nu se cunoştea restricţia, totul se făcea liber, atunci, tocmeala şi comerţul de troc erau în floare. Aşa zisele magazine universale, unde găseai tot ce-ţi trebuia, nu erau decât la început, abia fiind înfiinţate şi descoperite de lumea râmniceană.
Grădina de vară, cea mai căutată protipendadă a oraşului era Gambrinus, unde cânta orchestra lui Limbă, şi unde se dansa sub ciupercă. Amplasamentul acesteia era cam pe locul pe care-l ocupă acum o parte din Prefectură.
În piaţa oraşului, atât dimineaţa dar şi seara, apăreau covrigari cu covrigi calzi cu susan şi plăcinte jumătate cu carne, jumătate cu brânză.
1910-1911, căpitan N. Pleşoianu lasă 92.719 lei pentru construirea unei şcoli de meserii în Râmnic, pe locul de lângă cimitirul Sfântul Ioan Botezătorul, unde se mai aflau arestul preventiv al Poliţiei, cazarma jandarmilor rurali şi cazarma escadronului de călăraşi cu grajdul şi fierăria.
Domnul Nicolae Temelie, mare proprietar, a dăruit comunei un loc de un hectar în zona Aranghel, pentru construirea unui nou local de şcoală pentru educaţia copiilor cătunelor Buda şi Aranghel. Şcoala a fost construită în stil românesc, cu patru camere de clasă, atât şcoala cât şi locuinţa directorului au fost construite de arhitectul executor I. Busuioc după planurile excelentului arhitect antreprenor Alfred Cernea. Inaugurarea localului s-a realizat în prezenţa ministrului de Instrucţiune Publică Spiru C. Haret.
A fost construită casa pentru funcţionarii care percepeau taxe şi supravegheau activitatea de pe platforma bâlciului Vinerea Mare – acum cartierul 1 Mai.
În piaţa Halei, la dreapta şi la stânga s-a construit două rânduri de prăvălii de către antreprenorul A. Coppetti cu banii lui, având dreptul de a exploata timp de cinci ani. Aici, se vindeau carne, pâine, peşte, fructe, zarzavaturi, cu această ocazie au fost îndepărtaţi precupeţii cu corturile lor primitive şi murdare.
A fost modernizată clădirea uzinei pentru electricitate, prelungindu-i-se execuţia care a fost finalizată de către arhitectul Alfred Cernea.
A fost extinsă şi reţeaua electrică de iluminat public cu becuri incandescente, până la podul de peste Olt, până la şcoala mixtă de la Arhanghel şi până la Cetăţuia.
S-a construit digul de apărare al Iazului Morilor de la punctul „Roata Sârbilor”, au fost cheltuiţi 1490 lei cu construcţia prin contribuţia următorilor cetăţeni ce aveau interesul:
A. Geltsch – 300 lei, moară
A. Irinai – 300 lei, fabrică de aramă
G. Ştefănescu – 150 lei, moară
D.I. Simian – 120 lei, fabrică
N. Simian – 150 lei, fabrică
Fraţii Hanciu – 150 lei, fabrică
O. Simian – 150 lei, fabrică
Roşca – 20 lei, pielărie şi moară
N.I. Simian – 50 lei, moară
N. Şteflea – 50 lei, moară
Kleineath – 50 lei, pielărie.
Au fost asfaltate trotuarele după străzile Garei, Carol I, Călăraşi, Episcopiei, Bulevardul Tudor Vladimirescu de către Casa Glatter, prin reprezenantul ei din Bucureşti Alfred Gros, în valoare de 23.752, 56 lei.
Au fost executate şi finalizate treptele de intrare în parcul Central comunal dinspre Bulevardul Tudor Vladimirescu, construcţia s-a făcut la 1910 de către arhitectul C. Angelescu (dosar nr. 17/1910).
În Râmnicul anului 1910, s-au ridicat numeroase case în special în zonele virane, exemplificăm acum doar câteva dintre aceste construcţii:
Maria Iordan Pascu,
V. Tretinescu,
Mişu Ionescu,
Ion. I. Tuluca,
N. Negoescu (toate pe strada Carol I),
căpitan Ilie Ionescu,
R. Montzel, preotul comunităţi luterane ridică biserica,
Alexandru Boicescu (strada Dorobanţi)
Nicolae Rodeanu,
Vasile Buta,
N. Vasilescu,
Costică C-tinescu (strada Traian)
N. Şteflea,
Nicolae Vasile,
Luigi Bonigsenia,
Oprea Simian ridică o pereche de case, arhitectul C Angelescu ale cărui locuinţe rezistă şi azi,
Nicolae Hociotă (strada Călăraşi)
A.S. Tubhan,
Ion Pleşoianu (Radu de la Afumaţi)
O. Verescu (Bulevardul Tudor Vladimirescu).
S-au mai construit diferite clădiri care vor adăposti diverse magazine, ateliere.
Dumitru Mladenovici construieşte un cuptor pentru fabricarea oalelor pe Bulevardul Tudor Vladimirescu, în marginea Oltului lângă Podul de Fier.
Fraţii Belici ridică la rândul lor un atelier de tinichigerie pe strada Primăverii.
Se reconstruieşte Hotelul Temelie, de pe strada Traian, donat comunei de însuşi I.G. Temelie.
C-tin Ionescu, comerciant de cereale,închiriază hotelul Temelie pe 23 aprilie 1910 pe termen de cinci ani.
Gh. I. Olănescu ridică o brutărie pe strada Traian.
Ilie Sacerdoţeanu mută fabrica de cărămidă Carpaţi de pe proprietatea Alecsiu de lângă joagărul cel vechi pe strada Traian înainte de cimitirul protestant.
Andreuş Geltsch construieşte un cuptor pentru fabricat pâine, la adresa Ştirbei Vodă 88-90.
Nae I. Niculescu mută fabrica de cherestea de pe locul lui Nae G. Angelescu pe proprietatea sa din câmpul Oltului.
Nicolae Şteflea construieşte o fabrică de ape gazoase şi limonadă pe strada Tabaci nr. 6.
Pe Bulevardul Tudor Vladi­mirescu, era casa Masinca Emanoilescu, o clădire mare cu etaj şi mansarde gata de închiriat, la parter, diverse magazine, dar cea mai cunoscută de către râm­niceni era cafeneaua „La Tanţu” Dănicel. Casa era renovată com­plet între anii 1910-1914, etajul devenind Hotelul Dumitrescu.
În Râmnicul acelui an, noile construcţii se integrau în majoritate stilului vechi al caselor joase cu grădini de flori în faţă.
În anul 1910, comerţul şi industria Râmnicului cunosc o înflorire faţă de anii anteriori prin apariţia unor magazine noi cu mărfuri diversificate dar şi a unor industrii ca: Franz Eitel – fabrica de diverse maşini, fraţii Gruia – fabrica de lumânări.
Patru tipografi, trei ateliere de fotografi, un atelier pentru pictură de icoane şi biserici, două ateliere de zugrăvit case, două ateliere de făcut pieptene, două ateliere de ploscărie, două ateliere pentru pălării, cinci mori de apă, zece povarne, un atelier de giuvaergie, un joagăr, o fabrică de căciuli, funduri de tablă de aramă.
Dosar nr. 064/1910 – I. Coscff – fierărie – cuţitărie „La Pleşca”, strada Traian
Dosar 2040/1910 – SC Puchiu – sticlărie – porţelanuri „La Cerbul de Aur”, strada Traian
Dosar 3018/1910 – Hraim Hagi Daud – cafenea.
Dosar 3133/1910 – Ion Constantinescu – manufactură şi mărunţişuri, strada Traian
Dosar nr. 3297/1910 – Nicolae Ştefănoiu – băuturi spirtoase.
Dosar 2837/1910 – Alexandru Wilfinger – croitorie bărbaţi, strada Dorobanţi, nr. 8, în Casa Bărăţiei.
Dosar nr. 480/1910 – Oscar Thuringer – librărie papetărie „Bazarul Vâlcea”, strada Dorobanţi, casa I. Boicescu.
Dosar nr. 5160/1910 – G. Vasilescu – cofetărie pe strada Dorobanţi.
Dosar 51991/1910 – Aron Teodorescu – pielărie încălţăminte – Traian
Dosar 5343/1910 – I. Ştefănescu – agentură şi comision – Traian.
Dosar nr. 5388/1910 – N.Şt. Georgescu – băuturi spirtoase şi grădină publică în Zăvoi.
Dosar nr. 5437/1910 – August Fiedler – franzelărie, strada Ştirbei Vodă.
Doar nr. 8507/1910 – F. Mărculescu, agentură şi comision.
Dosar nr. 9010/1910 – Nicolae I. Enescu – coloniale- delicatese – Traian
Dosar 9843/1910 – Iosef Lasson – fierărie şi lemnărie – Traian.
Dosar 10255/1910 – Anasta­sia Ionescu – cofetărie pe Dorobanţi.
Magazinele negustorilor se aflau de-a lungul celor mai importante străzi din Râmnic precum Traian, Mihai Bravu, Dorobanţi, Călăraşi. La intersecţia primelor două dintre acestea, era vestita Librăria Şcoalelor, unde se găseau toate noutăţile muzicale de la acea vreme. Care dintre şcolarii de atunci n-au cumpărat de la acea librărie hârtii împodobite cu flori în zilele de onomastică şi de sărbătorile Crăciunului sau Paştelui?
Lumea de atunci, demult apusă, îndeamnă încă la visare prin imagini de epocă din vechea urbie domnească de pe malul Oltului. Mihail TITI GHERGHINA