Neguţătorii de vieţi


Am în faţă o carte: „Trei ani din viaţa mea”, de Pompiliu Manea, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2014. Am citit-o, am recitit-o – şi încerc să însemn câteva cuvinte pe marginea ei, şi nu izbutesc. Reflectez.
Personajul lui Gogol cumpăra suflete moarte. (Suflete moarte cumpără şi astăzi candidaţii noştri la deputăţie sau la tronul statal – dar asta-i altă poveste, şi poate nu atât de depărtată de prima). Tot în literatură descopăr că alţii cumpără ani; ani de viaţă ce-ar urma trăiţi. Scriitorul I. Oprişan publică într-o carte a sa – „Flori de cer albastru”, Editura Saeculum I. O. Bucureşti, 2009 – o povestire uluitoare, „Viaţă de vânzare”, în care un bătrân sărăcit, „om zdravăn la cei 80 de ani”, se hotărăşte să vândă din anii care i-au mai rămas – şi dă, în acest sens, un anunţ la Mica publicitate („Persoană în plinătatea puterilor vând ani din viaţa mea viitoare. Preţ convenabil”) la care primeşte chiar şi oferte: un „student” din America, Răzvan Mehedeu, ce aduce în multe privinţe cu Dracul. Da, dar autorul ne avertizează, de pe coperta cărţii, că este vorba de „proză pseudo-fantastică”.
Căutarea nu-i suficientă, răspunsurile nu mă mulţumesc. Pentru că în cartea lui Pompiliu Manea este vorba de viaţă adevărată. De ani concreţi – cu zilele, săptămânile şi lunile lor – furaţi acestei vieţi. Trăiţi, totuşi: greu, durut, sângerând – dar furaţi. Şi (re)descoperiţi în dosarele Securităţii, de la C.N.S.A.S. Acolo, în două dosare, el şi-a regăsit, filă cu filă, zilele vieţii sale furate. Trei ani – din august 1986 până în august 1989 – trăiţi zilnic sub sabia lui Damocles.
Revăd cartea. Întâmplări banale, de muncă, de viaţă, obişnuite în existenţa celor mai mulţi oameni; oameni de rând, anonimii; marii anonimi.
E drept, eroul principal, însuşi autorul, avea ceva „bube” la dosar: tata fost chiabur; cumnatul arestat (a cântat, ca student, în anul 1948, „Deşteaptă-te, române” (azi, imn naţional!) re-arestat, pentru că, dotat cu o memorie fenomenală, a învăţat în închisoare zeci şi zeci de poezii ale lui Radu Gyr, pe care la ieşire le-a notat şi… s-a aflat; sora (soţia acestuia) condamnată pentru „omisiune de denunţ”. Şi, totuşi. Eroul, alias Pompiliu Manea, s-a străduit (şi a izbutit) să ducă o viaţă curată; nu din teamă, ci din preceptele morale învăţate acasă.
Pe când se petreceau nenorocitele întâmplări ale celor trei ani proscrişi, Pompiliu Manea era inginer, şeful Atelierului Judeţean de Întreţinere şi Reparare a Aparaturii Medicale-Cluj (astăzi, profesor universitar doctor, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale). Era apreciat şi stimat de toată lumea: de la omul de rând şi vecinul de bloc, până la colegii de muncă şi marile somităţi medicale ale vremii. Şi, totuşi… (mereu îmi vine în vârful condeiului acest proverb echivoc!). Şi, totuşi, a fost urmărit pas cu pas: acasă, la telefon, în pat, sub pat (microfoanele!) la locul de muncă, pe stradă, în vacanţă; oriunde.
Urmărit, de ce? Pentru ce posibilă vină? Suspectat de „spionaj în interesul ţărilor mici-Belgia” şi acuzat de „subminarea economiei naţionale”. Pentru ca, la capătul celor trei ani de iad – pe „23.07.1989, sub nr.331/OG/005769” – Inspectoratul Judeţean Cluj-Securitate, Serviciul III, să propună închiderea DUI „MIHU” (Dosar de Urmărire Informativă; MIHU fiind numele de cod al urmăritului) cu menţiunea: „Problemă insuficient probată în penal”. Astfel, conchide autorul cărţii, „s-a aruncat la gunoi munca a 38 de ofiţeri de Securitate şi Poliţie, dintre care 3 generali, 8 colonei, 7 locotenent-colonei, 6 căpitani, 4 locotenenţi majori, 1 locotenent şi 2 angajaţi civili la Paşapoarte”. Sursele – informatorii, turnătorii etc. – sunt de ordinul altor zeci, dacă nu sute.
Cartea – despre care scriitorul Ioan Barbu avertizează în „Cuvânt înainte” că păstrează între copertele sale „file de adevărată istorie vie, ilustrată cu documente ale trădării prin delaţiune” – conţine şi un episod tulburător, un crâmpei de viaţă cutremurător. Într-una din zilele lunii martie 1989, soţia urmăritului, Doina Manea, bolnavă de cancer şi aflată în spital sub tratament (după a doua operaţie!) înştiinţată de vecini că i-au intrat miliţienii în casă (în lipsă!) „când a auzit ce se petrece (citez din carte) şi-a scos perfuziile, a trimis-o pe Mirela (fiica lor) după un taxi şi au plecat acasă, unde au găsit totul percheziţionat, răvăşit de toate cele pe care le aveam, cotrobăite şi aruncate în mijlocul camerelor, ca în urma unui jaf banditesc, care căuta ceva anume… valută, mijloace de interceptare şi transmisie de date pentru spionaj, fotografii, documente etc.”.
Desigur, nu doar acest dra­matic act de viaţă disperată l-a determinat pe autor (care-şi iubea/iubeşte foarte mult familia: soţia şi cei doi copii, Oana-Mirela şi Bogdan-Cristian) să închine cartea acestei fiinţe rare: „Dedic această carte memoriei soţiei mele Doina Manea, care, la 48 de ani ne-a părăsit, în ziua de 27 decembrie 1989”…
Mă întreb – şi vă întreb: Ce-ar fi simţit? cum s-ar fi bucurat? ce s-ar fi întâmplat cu această fiinţă, cu această nobilă femeie, dacă ar mai fi trăit câţiva ani, câteva luni, câteva zile?
…Dar „sabia lui Damocles” i-a retezat, brusc, firul vieţii!

Posting....