„Frate Toma, noi suntem născuți și crescuți să dormim cu arma la picior…”


Sună mărturia unui primarului român Vasile Ţurcan (sat Ostriţa, raionul Herţa, regiunea Cernăuţi) despre criza ucraineană
După cum vă informam și anterior, primarul comunei Costești, Toma Peștereanu (foto, în stânga imaginii), a decis să sară în ajutorul comunității românești de lângă orașul Cernăuți. Înfrățit de aproape jumătate de deceniu cu localitatea ucraineană Ostrița, raionul Herța, regiunea Cernăuți, Costeștiul s-a oferit să găzduiască imediat câteva zeci de copii români pentru a fi la adăpostul războiului cu Rusia. Primarul din Costești și-a reconfirmat sprijinul într-o recentă conversație cu Vasile Țurcan (foto, în dreapta imaginii), omologul său de la Ostrița.
În rândurile următoare vă prezentăm un interviu pe care primarul comunei Costești, Toma Peștereanu, ni l-a acordat pe marginea acestui subiect, unul de mare interes în aceste zile.

Domnule primar, ce v-a transmis edilul Ostriței? Cum vi s-a părut? E îngrijorat? Speriat…
Încă de la prima noastră întâlnire, din urmă cu patru ani de zile, la Horezu, am descoperit un om extrem de echilibrat și atent în tot: ce face, ce spune… Din păcate, ei, sărmanii, acolo sunt crescuți într-un mediu mult mai restrictiv decât trăim noi acum, aici, în România. Ei trebuie să fie mult mai precauți, reținuți pentru că nu știu niciodată cu cine vorbești sau cine te aude. Autocontrolul este prima lecție pe care o învață și de-asta se exteriorizează foarte rar și foarte greu. Deh, e o altă lume iar remineșcențele sovietice se simt. Fratele meu, Vasile Țurcan, este un om obișnuit cu viața asta și discursul lui mi s-a părut foarte puțin schimbat față de atunci când a ajuns la noi…
Adică?
Adică și la el se simțea un pic de tremur, de grijă, sentimente normale; iar agitația a crescut, după cum mi-a recunoscut și el. Omul m-a dezarmat complet când mi-a zis din scurt: „Frate Toma, mulțumesc frumos că m-ai căutat, dar să știi și tu și toți din România că noi, aici, în Ucraina, suntem născuți și crescuți să dormim cu arma la picior…”. Mi s-a pus un ditamai nodul în gât, vă spun sincer că nici nu mai știam ce să spun ca să continui discuția. Dacă ei, săracii, sunt de atâția ani și ani la numai zeci de kilometri de Transnistria unde rămâne cantonată Armata a 14-a și muniție cât să radă jumătate din România…
Să înțeleg că vorbiți frecvent, mai des, în ultima vreme, adică…
În perioada asta, ei au avut mai multe sărbători pe care mi le-am și notat: pe 10 februarie 1434 a fost prima atestare documentară a satului Ostrița pe Prut, când Vodă Ștefan, fratele lui Ilie Vodă, întărea lui Groza, „un sat anume, Clicicăuți, să-i fie lui uric, cu tot venitul, copiilor lui, fratelui său, Mihail și copiilor lui”, iar pe 25 februarie, școala din Ostrița împlinește 155 ani de la înființare dar, în principal, mi s-a părut normal să-i arătăm că nu suntem frați de hârtie, că dacă nici acum nu îi întrebăm de sănătate și încercăm să-i încurajăm… Dar, vă repet ei sunt mult mai duri și mai uniți decât noi sau decât îi credem noi. Sunt mult mai căliți decât noi, asta mi-a fost clar, din păcate! Sunt hârșiți și se vede din privirea lor că stau de generații gata să treacă la fapte. Noi, aici la Costești, suntem gazde bune, iar eu i-am transmis prietenului și fratelui meu Vasile Țurcan că aici e și casa lor dacă, Doamne ferește, începe nenorocirea, dar nu numai atunci… Avem capacitatea să cazăm câteva zeci de copii mai multe săptămâni sau chiar luni dacă va fi cazul.
Și ce v-a răspuns?
Mi-a mulțumit dar mi-a zis că grija lor principală, chiar și în vremurile astea, tot să-și câștige o pâine mai bună a rămas. Impresia mea este că nu numai Vasile dar și majoritatea va rămâne pe loc. De data asta, să lupte cu arma-n mână, așa cum o fac în sufletul lor de când se nasc și până mor…

Posting....