Fabulos! Vâlceanul Alexandru Ilinca – tezaur uman viu UNESCO!
• Sabin Lungoci, directorul CJCPCT va demara oficial procesul pentru intrarea opincarului născut la Orleşti în patrimoniul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
La începutul acestui an, „România liberă” scria că ,din 2008 şi până în prezent (în baza Legii 26 din acel an, dar și al Ordinului 2491 din 2009, al Ministerului Culturii), nu mai puţin de 43 de români excepţionali au intrat în patrimoniul universal UNESCO la categoria de „Tezaur uman viu”, titlu acordat pentru artiștii și meșteșugarii populari care reușesc să perpetueze și să transmită mai departe, nealterate, forme ale creativității populare.
Scopul principal al programului ”Tezaur uman viu”, dezvoltat de UNESCO, este acela de a încuraja statele membre să adopte acele măsuri prin care păstrătorii și transmițătorii anumitor elemente de patrimoniu cultural imaterial să beneficieze de o recunoaștere și de o vizibilitate adecvate în rândul comunităților din care fac parte, al specialiștilor și al publicului larg. În același timp, programul urmărește identificarea acelor persoane care, făcând dovada caracterului excepțional al performării în domeniul pentru care se depune candidatura, sunt capabile să transmită un anumit element de patrimoniu imaterial, contribuind astfel la asigurarea viabilității acestuia.
Inițiativa elaborării unui program privind Tezaurele Umane Vii aparține Coreei, aceasta propunând în 1993 acest program Consiliului executiv al UNESCO. În urma acestei propuneri a fost adoptată decizia ca statele membre să creeze sisteme similare la nivel național. În prezent, astfel de programe se desfășoară deja în Japonia, Franța, Republica Cehă, Ungaria sau se află în diverse stadii de elaborare și aplicare, în Bulgaria, Turcia sau Grecia.
Titlul oficial de „Tezaur uman viu” este viager, personal și netransmisibil și se acordă de către Comisia națională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.Indiferent de numărul dosarelor de candidatură, anual se acordă maxim cinci titluri care au caracter onorific.
Printre românii care au primit până acum acest titlu se numără Maria Deac Poenaru – artistă populară care pictează icoane pe sticlă, din comuna Săsciori, judeţul Alba, Dumitru Sofonea – un maestru cojocar din Drăguş, judeţul Braşov, Nicolae Veleanu – vătaf de căluşari din Giurgiţa, judeţul Dolj, Barkó Etelca, din Săcele, judeţul Braşov, – pentru măiestrie în meșteșul încondeierii ouălor, Augustin Páll, maestru olar din Corund, judeţul Harghita, Constantin Perţa – sculptor din Ceru Băcăinţi, judetul Alba, Olivia Tima – ţesătoare din Sălciua, judeţul Alba, Vasile Ghica – rapsod popular din Călăraşii Vechi, judeţul Călăraşi, Floare Finta – creatoare de costume şi podoabe populare –din Negreşti-Oaş, judeţul Satu Mare, Pera Bulz – taragotist din Vaţa de Jos, judeţul Hunedoara, Nicolae Muntean – iconar, din Vinerea, judeţul Alba, Gligor Nicodim – meşter popular specializat în prelucrarea tradiţională a lemnului din Vidra, judeţul Alba, Ioan Oancea – lădar, din Budureasa, judeţul Bihor, Gheorghe Rada – interpret popular şi constructor de viori cu goarnă din Pomezeu, judeţul Bihor, Amelia Papazissu – ţesătoare de păr de capră şi lână, din Vintilă Vodă, judeţul Buzău, Mircea Micu – constructor de instrumente muzicale – cimpoi şi bucium, din Săruleşti, judeţul Buzău, Constantin Curecheriu – meşter popular – creator de măşti populare din satul Sticlăria, judeţul Iaşi, Dorin Cocârţă – dansator popular, din comuna Fundu Moldovei, județul Suceava sau Felicia Cuciureanu – horitoare din satul Bilca, județul Suceava.
Ministerul Culturii a anunțat că așteaptă noi candidaturi, precizând că persoana candidată la titlul de „tezaur uman viu” trebuie să îndeplinească, simultan, calitățile de purtător, păstrător și transmițător de modele culturale tradiționale și să fie recunoscută atât de comunitatea de purtători, cât și de comunitatea științifică și să facă dovadă caracterului excepțional al performării în domeniul pentru care se depune candidatura. În completare, pe lângă acest statut onorific acordat de UNESCO, Ministerul Culturii intenționează să sprijine concret meșterii populari cu o ”strategie națională special gândită pentru a stimula conservarea și dezvoltarea tradițiilor, obiceiurilor și artei populare românești”, de care se va ocupa noua Comisie Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, structură care se speră că va primi un buget decent de anul viitor. Prin această strategie meșterii populari ar putea fi învățați să facă proiecte pentru atragerea de finanțări europene, și să înființeze ateliere individuale și școli de creație cu fondurile atrase, lucru care ar asigura perpetuarea meșteșugurilor și artelor populare.
Mănăstirea Hurezi are mari şanse de a nu mai fi singura bornă a Vâlcii pe radarul UNESCO. Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) va demara ,în această perioadă, procedura oficială pentru ca şi meşterul opincar Alexandru Ilinca să ajungă la distincţia de „tezaur uman viu”: „Domnul Ilinca este un simbol veritabil pentru cultura noastră tradiţională din Vâlcea iar intrarea dumnealui în această categorie selectă n-ar fi decât un semn de normalitate. A purtat cu dumnealui Vâlcea la nenumărate evenimente şi târguri prin toată ţara, şi-a dedicat viaţa unui meşteşug emblematic şi a dus pe mai departe o tradiţie cu care ne mândrim toţi…Vă garantez că vom depune toate eforturile necesare ca şi Vâlcea să aibă un tezaur uman viu în persoana domnului Ilinca ” explică Sabin Lungoci.
„ Opincăria e cea mai veche meserie. Nu-i aia de se spune despre ea că a fost prima, că doar alea nu se duseră desculţe la produs. Pe vremuri, toată lumea îşi făcea opinci, cum îşi făcea şi cămăşi. Opincăria a apărut atunci când ăia cărora nu le ieşeau nici în ruptul capului opinci frumoase au văzut opinci mai frumoase ca ale lor la alţii. Şi s-au oferit să-i ajute la câmp, sau cu altceva, numai să le facă şi lor.(…) Opinca adevărată se face din piele de porc care se argăseşte cu coajă de arin. Coaja se fierbe până capătă o culoare închisă, pe urmă se ţine la argăsit o săptămână. Uscarea se face la umbră, altfel îşi pierde elasticitatea. Înainte, se făceau opinci şi din scoarţă de copac, din coajă de cireş, că oamenii erau săraci. Porcul trebuia să fie de cel puţin doi ani ca să fie piela buna. După ce se tăia, porcul era opărit cu apă caldă, apoi se înlătura părul cu un cuţit. Pielea se tăia fâşi şi se punea la argăsit în coajă de arine. Era scoasă după şapte zile, după care era întinsă pe scândură de lemn şi pusă la uscat. Se usca la umbră, iar când se făcea opinca, pielea era udată şi se lucra umedă. Opinca se confecţionează de la vârf cu gurguiul. Tivul opincii se numeşte îngurzit, şi se tiveşte până la călcâi, după care se bagă nojiţa şi e bună de mers cu ea. Noi, astăzi, facem opinci dacice. Cu încrețire la vârf, cu o singură nojiță, cu deschidere pentru apă: intră pe la vârf, iese pe la călcâi. Tot strămoşii noştri au inventat lanțul de pus la opinci, să nu alunece pe zăpadă. La început, au înfășurat niște obiele mai vechi peste picior, apoi au pus bucăți de sfoară de-a curmezișul tălpii, dar se rupeau şi s-au gândit la lanțuri subțiri, care țin ani mulţi. Opinca e la fel şi pentru bărbat şi pentru femeie şi nu există calapod. Înainte strămoşii ţineau o lună două o pereche de opinci din piele de porc, dar cele din piele de vită sunt mai rezistente. Acum depinde cât mergeau cu ele şi ce treabă făceau. Opinca dacă e îcălţată azi, nu este pentru asfalt, că se uzează repede. Au cumpărat multe perechi de opinci niște călugări, cică să meargă cu ele în munte. Dar sunt și mulți vânători care le caută, că au observat că nămolul nu se prinde de ele. (…)Am învăţat meserie de la tatăl meu, dar nu am practicat-o pentru că am fost croitor. După ce am ieşit la pensie, am considerat că trebuie să continui tradiţia astfel încât acest meşteşug să nu dispară. Tatăl meu mi-a dat imboldul de a mă apuca de treabă, am văzut că, la târguri, nu expune nimeni opinci, că era o verigă lipsă. În ţară, mai sunt puţini oameni care fac opinici, iar tinerii nu se înghesuie să mai înveţe.” – Alexandru Ilinca.