Armata nu l-a uitat pe Sublocotenentul (pm) Remus Brânzan, primul erou căzut în teatrele de război din afara țării


• astăzi, s-au împlinit 22 ani de la sacrificiul genistului de la Panait Donici
MAPN l-a comemorat pe Remus Brânzan, primul militar român căzut la datorie în afara țării după 1989: „Pe 17 septembrie 1996, am pierdut primul militar în Teatrele de Operaţii. Sublocotenentul (pm) Remus Brânzan a făcut parte din Brigada 10 Geniu, primul contingent militar din ţara noastră care a participat la o misiune internaţională de menţinere a păcii, în Bosnia-Herzegovina. Astăzi onorăm memoria sublocotenentului (pm) Remus Brânzan, căzut la datorie în timpul unei misiuni de lărgire a coridorului Gorazde, pe 17 septembrie 1996, în Bosnia-Herţegovina. În luna august 1996, militarul a venit în țară în concediu de odihnă, pentru două săptămâni. Atunci și-a văzut pentru prima, dar și pentru ultima dată băiețelul – Remus Laurențiu, în vârstă de patru luni și jumătate. Era un copil minunat, rezultat al unei iubiri izvorâte de timpuriu, fiind dragoste la prima vedere. Îi cumpărase tot ce a considerat că ar avea nevoie un bebeluș la vârsta aceea, iar soției i-a dăruit un lănțișor cu pandantiv, pe care și-a inscripționat numele.
După întoarcerea în Bosnia, militarul a scris câteva versuri:
„Of, Bosnie cea fără inimă
Care ai distrus atâtea vieți
Nu te voi lăsa să mi-o iei și mie
Căci dorul de țară si a mea soție
Fac scut în fața ta!”
Carnețelul cu poezii, obiectele personale, tabla de șah (de care era pasionat), ținuta militară, medalia NATO, precum și alte medalii primite ulterior au fost donate, de către soție și fiu, în anul 2011, Muzeului Militar Național. Acolo, în Bosnia-Herzegovina, s-a încheiat misiunea lui și s-au oprit toate speranțele. Unul dintre colegi i-a pus o iconiță în mână și s-a gândit că doar Dumnezeu a hotărât ca Remus Brînzan să devină ,,EROU”. După aproximativ 20 de ani, colegii de la Brigada 10 Geniu, au revenit în Bosnia-Herțegovina, împreună cu sotia și fiul eroului. Acolo a avut loc dezvelirea a două plăci comemorative dedicate militarilor români, care au căzut la datorie în teatrele de operații, desfășurate pe teritoriul acestei țări. Unul dintre însemnele comemorative amplasat în Coridorul Gorazde este ridicat în memoria sublocotenentului (p.m.) Remus Brînzan, care și-a pierdut viața în acel loc.”
Slt.(p.m.) Remus Brînzan, erou al armei geniu s-a născut la data de 26 iunie 1967, în localitatea Răducăneni, judeţul Iaşi. A frecventat gimnaziul în localitatea Râureni, judeţul Vâlcea, iar după absolvirea Liceului industrial nr. 3 din Rm. Vâlcea, a satisfăcut stagiul militar în Constanţa, unde a obţinut calificarea pe maşinile şi utilajele de geniu, ulterior fiind încadrat, în anul 1991 la Rm. Vâlcea, cu gradul de sergent. În anul 1996, a fost încadrat, în Detaşamentului Naţional Bosnia – Batalionul 96 Geniu „Doctor Joseph Kruzel”, în funcţia de mecanic utilaj greu, şi a participat alături de geniştii români la prima misiune în Bosnia – Herzegovina. La 17 septembrie 1996, şi-a pierdut viaţa în timpul unei misiuni de lărgire a coridorului Gorazde în timp ce conducea excavatorul pe o pantă abruptă din Bosnia. Cea mai emoţionantă mărturie despre Remus Brânzan şi ultimele clipe din viaţa sa, o avem de la maistrul militar (Rz.) George Bondarici, care i-a fost cel mai bun prieten. „Totul a început în 1991 … când ne-am îmbrâncit în timpul unui meci de fotbal, după care ne-am împăcat şi apoi am devenit cei mai buni prieteni. Nu-mi place să spun că eram şeful lui, ci îmi place să spun că făcea parte din echipa mea. Era cel mai bun specialist pe utilaje de geniu, pe toate utilajele de geniu… Era un familist convins. Cât timp am stat în misiune, departe de casă, ne fãceam zilele mai uşoare cu poveşti despre familie. Povestind despre cei dragi, parcă îi simţeam mai aproape. Remus dormea în acelaşi cort cu mine, în patul de deasupra mea şi timp de şase luni şi-a spus întreaga poveste a vieţii lui, cu atâta patimă, simţind parcă o spune pentru ultima dată. Îşi mai amintea câte ceva important pentru el şi accentua: „Trebuie să ştii şi asta!”. În luna august 1996, am venit împreună acasă, în ţară, în concediu pentru două săptămâni. Atunci şi-a văzut pentru prima dată copilul, (şi pentru ultima dată) Remus Laurenţiu, care se născuse pe 8 aprilie 1996. La întoarcere, nu mi-a mai vorbit despre altceva decât despre copilul lui căruia dorea să îi ofere tot ce poate să îi ofere un părinte copilului său. Îi cumpărase tot ce credea el că îi trebuie la vremea aceea, ba chiar şi o armă cu aer comprimat cu care o să-l înveţe pe băiatul lui să tragã, atunci când va creşte”.