Arheologia, o pasiune cu adevărat ascunsă


Privită dintre coperţile DEX-ului, arheologia este doar o ştiință care se ocupă cu studiul trecutului istoric al societății omenești, al stadiului la care a ajuns aceasta în diversele sale epoci de dezvoltare. Totul pe baza monumentelor, a obiectelor de artă etc., aparținând diferitelor cul­turi materiale din antichitate, din evul mediu etc., descoperite prin să­pături. Ca definiţie, cuvintele cheie care conturează acest dome­niu sunt „trecutul” şi „săpatul”. Tre­cu­­tul săpat, dacă vreţi. Arheologii sunt, însă, unicii oameni gata să-şi „îngroape prezentul”, la propriu, în numele unei idei, a unei porniri lăuntrice pe care aproape nici unul dintre ei nu ştie cum s-o definească universal, ci numai personal. Pentru lumea de azi a banului omnipotent, probabil, cel mai la îndemână răs­puns legat de un ins care-şi dedică anii cei mai frumoşi arheologiei ar fi nebunia. Chiar aşa, cum să-l pri­veşti pe un semen de-al tău care-şi închină viaţa cu toate ale ei unui trecut după care trebuie să scor­mo­nească nebuneşte şi necontenit? Un posibil răspuns l-am căutat în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie, acolo unde şeful secţiei, la doar 34 de ani, este deja doctor în acest domeniu.

Istoria, în locul Dreptului şi Arheologia înaintea tuturor

O expoziţie recentă a Muzeului de Istorie l-a găsit pe subiectul nostru într-un mediu mult mai prielnic decât în faţa presei. Dinain­tea unor monede şi vârfuri de săgeţi stră-străvechi, Ion Tuţulescu (foto) şi-a ară­tat pe deplin aparte­nen­ţa la această lume tainică. Dezinvoltura explicaţiilor şi de­taliilor sale de atunci a îngheţat acum când i-am cerut să vor­bească la persoana în­tâi singular. Şi-a detaliat pasiunea vieţii cu o sfială şi o reţinere ului­toa­re: „Iniţial , trebuia să dau la Drept, la Sibiu. Era acea perioadă în care, după decenii în­tregi de ingineri, Ro­mânia începuse să producă numai avo­caţi… Nu cred că era vorba de o modă, ci numai de o anu­mită idee că de avocaţi va fi mereu nevoie. Oricum, istoria mi-era în sânge de mic, dinainte de şcoala generală. Am avut norocul unui profesor care să ne arate povestea istoriei, înaintea cifrelor, anilor şi a datelor fixe, aşa mi-a captat aten­ţia! Chiar dacă mai era o lună până la examen, soarta a vrut să dau peste o broşură cu Facultatea de Istorie şi am schim­bat macazul imediat. Cu toate riscurile şi repercursiunile, dis­cuţiile şi reproşurile din casă… Aşa am ajuns student la Fa­cul­tatea de Istorie din cadrul Universităţii Lu­cian Blaga Sibiu. În primul se­mestru, studiind materiile specifice preistorie şi debutului istoriei (Istorie Veche Românească, Istorie Veche Universală, Arheologie Generală, Preistorie Generală) ni se pre­zen­tau culturi (Strcevo-Criş, Vinča, Ver­bicioara, Petreşti, Basarabi, Baba­dag etc.) în care elementul primor­dial în deo­sebirea dintre ele o re­prezenta ceramica. Pe lângă faptul că era necesar să cunoaştem fa­zele evolutive ale fiecărei cul­turi, trebuia să ştim şi zonele geografice în care s-au dez­vol­tat civilizaţiile preistorice. Sincer după prima se­siune (bote­zul) consideram că oa­menii şi comunităţile din preistorie nu realizau decât ceramică (oale şi ulcele) şi se ocupau cu agricultura şi vânătoarea. Ca orice facultate, facultatea de la Sibiu deţine câteva şantiere arheologice şcoală, iar practica în primul an fiind obligatorie am hotărât să particip la cercetările arheologice (3 săptămâni) de la Mier­curea Sibiului-Petriş sub coor­donarea profesorului Sabin Adrian Luca. Aici, la Mier­curea Sibiului am ajuns în contact cu acele oale şi ulcele despre care profesorii (S. A. Luca, N. Braga, I. Paul) ne tot în­dem­nau să învăţăm. Bucuria des­co­peririi primului fragment ceramic nu o pot uita nici azi (se datorează şi faptului că cinci zile am fost trimis să sap într-un alt punct unde se realiza un diagnostic arheologic şi nu am descoperit nimic). Îmi aduc aminte că muzeograful Andrei Georgescu cât şi viitorul profesor Silviu Purece îmi tot atrăgeau atenţia să nu mai deranjez piesele şi să le păstrez pe locul descoperirii deoarece urmau ca ele să fie po­zate, desenate şi integrate într-un complex arheologic. Desco­perirea unei locuinţe din perioada neolitică şi munca de şpăcluire la complex a reprezentat dezvoltarea „microbu­lui” denumit arheologie; aşteptând cu mare interes cercetările ce urmau să fie efectuate şi în anul următor.”

Arheologia, ca la armată

Tuţulescu spune că arheologia adevărată a învăţat-o începând cu anul al II-lea, când a fost sprijinit şi de profesorii sibieni care au obser­vat rapid curiozitatea şi interesul său bine conturat deja pentru ar­heo­logie: „În raport cu primul an, tre­buie să vă spun că situaţia s-a modificat dramatic numai şi prin faptul că, timp de şase săptămâni, am dormit la cort şi nu la cameră de cămin, cu o trezire spartană la ora 4,30 – 5 dimineaţa cât şi parcur­gerea unei distanţe dus-întors până la staţiunea arheologică de 8 kilometri, duş cu apă de la PET, pregătirea hranei şi cam tot ceea ce presupune azi un reality show de mare audienţă, ca să glumesc puţin. Dacă nu m-am văitat atunci de tot ceea ce am avut de înfruntat realizând utilitatea extraordinară şi chiar frumuseţea experienţei, nu mă vait nici acum. De ce? Oricât ar părea de greu, şi credeţi-mă că nu era deloc uşor, acel şantier m-a ajutat enorm, m-a definit şi m-a convins că acolo e locul meu şi că asta sunt, pentru restul vieţii: arheolog! În următorii ani, partici­pând la şantierele de la Miercurea Sibiului şi Apoldu de Sus, mi-am însuşit majoritatea metodelor de cercetare (secţiuni, casete, supra­feţe) şi interpretare a descoperirilor (citire în pământ): desenul tehnic (grundul), secţionarea complexelor adâncite, diferenţierea dintr-o sim­plă groapă şi o groapă de cult etc. Da, ştiu cum sună! Gropile sunt gropi, logic, nu? Dar ce arheolog eşti dacă nu le poţi distinge…Dife­renţa dintre o simplă groapă şi o groapă ritualică am observat-o prin cercetarea unei depuneri ritualice de coarne de bovidee secţionate probabil de la un festin anume prilejuit de o sărbătoare din acele timpuri. Tot pe şantierele şcoală, am observat importanţa recuperării din teren a tuturor pieselor dintr-un complex cât şi notarea contextului arheologic într-un caiet de şantier. Astfel piesele aduse în tabără erau spălate, uscate, inventariate şi siste­matizate pe categorii de vase. Uneori profesorii ne îndemnau să găsim piese care făceau parte din acelaşi vas (precum un puzzle).”

Concediul, tot pe şantier

În mod aproape logic, după terminarea facultăţii, a optat pentru un masterat structurat pe arheologie medievală prilej cu care spune că a observat diferenţele funerare ale unor comunităţi din perioada menţionată mai sus. Timp de zece ani de zile, adică între 2000-2009, a participat la cerce­tările efectuate la Miercurea Si­biului-Petriş, cea mai importantă descoperire din situl de aici fiindu-i greu de diferenţiat sau catalogat: mormântul unui războinic gepid (gepizii erau populaţie migratoare de neam germanic din sec. IV-V) cu inventar funerar deosebit: mărgele de aur la gât, ac de păr din aur, fibulă din argint cu pietre, piaptăn de os cu dinţi bilaterali; bordei Star­cevo-Criş faza Ib; un vas superb pictat de tip Lumea Nouă; capacul de vas care reda chipul uman de tip Vinča, etc. Profesor din anul 2004, a preferat ca perioada concediului s-o petreacă tot pe şantiere iar, din anul 2007, prin examen, a obţinut postul de arheolog din cadrul Mu­zeu­lui Judeţean „Aurelian Sacer­do­ţeanu” Vâlcea. „Am avut posibilita­tea de a participa pe şantierele ar­heologice alături de Mariana Iosi­faru şi Cristinel Fântâneanu. Un an mai târziu, în 2008, prin susţinerea unui examen, am fost accep­tat ca doctorand la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din cadrul Acade­miei Române, avândul ca coordo­nator pe Cristian Schuster. Acest mo­ment reprezintă un punct impor­tant în formarea ca cercetător în adevăratul sens al cuvân­tului. Aflând de la coordonatorul meu că, în comisia de exa­men, sunt acade­mi­cianul Alexandru Vulpe şi Petre Ro­man ale căror cărţi în timpul facultăţii erau de întâietate (Dacia înainte de Dromichetes, Cultura Coţofeni, Cultura Ferigile etc) au in­ter­venit emoţiile, emoţii care au fost înde­păr­tate prin discuţiile des­chise din perioada examenului. Pro­punerea mea pentru teza de doc­to­rat a atras atenţia profe­so­rilor, ac­cep­tând tema cu multă bucurie, „bucurie” pe care am trăit-o din plin în anii şcolii doctorale datorită peri­oadei înde­lun­gate ce urma să fie tratată în paginile lucrării. După anul 2008, am participat la cercetările arheologice de la Rado­vanu, judeţul Călăraşi, în puternicele dave getice de aici. Profitând de o finanţare ame­ricană am putut utiliza şi alte me­tode de cercetare ca georadarul, pentru a observa even­tua­lele com­plexe ce urmau să fie cercetate. Dintre desco­peririle impor­tante enu­măr: două morminte de înhumaţie din bronzul tim­pu­riu aparţinând culturii Iamnaia; mormânt de înhu­maţie getic depus într-o groapă de tip pară; o locuinţă săpată inte­gral aparţinând culturii Cernavodă I; ve­tre getice decorate cu şnu­rul; idoli din lut aparţinând culturii Gumelniţa. Tot în aceas­­tă perioadă, am cer­cetat aşezarea rurală romană de la Ocniţa-Aval Baraj alături de colegii de la secţia de arheo­logie.” În pe­ri­oada şcolii doctorale, a participat la simpo­zio­nul interna­ţional „Salt and Gold: The Role of Salt in Pre­histo­ric Europe” sub înaltul patronat al fundaţiei cultural ger­mane Alexan­der von Humboldt-Stiftung. Aici, a întâlnit personalităţi europene ale arheologiei din Marea Britanie, ca Antony Harding, Olivier Weller din Franţa, Thomas Stöllner din Ger­ma­nia, V. Nikolov din Bulgaria, D. Mo­nah, V. Cavruc etc. „După cinci ani de zile şi după obositoare dis­cu­ţii cu mai mulţi cercetători, am defi­ni­tivat doctoratul („bucuria” era for­mată din peste 700 de pagini) susţi­nut în primăvara anului 2013. Au urmat peste 30 de articole şi studii de specialitate publicate în ţară, dar şi în străinătate, cola­bo­rator la un volum, participant la sesiuni şi simpo­zioane internaţio­nale. Din 2007 până în prezent, am participat la peste 60 de cercetări ar­heologice în judeţul Vâlcea, am participat la refacerea expo­zi­ţiei de arheologie de la muzeul de Istorie, la expoziţia per­ma­nentă de arheo­logie de la muzeul din Băile Govora cât şi la Muzeul Viei şi Vinului din Drăgă­şani.” Despre viitor? „Sper ca într-un viitor apropiat să am posi­bilitatea să sap într-o aşe­zare Cucuteni, să descopăr castrele de la Rusidava-Dră­gă­şani şi Pons Aluti-Ioneşti sau alte descoperiri care să îmbo­gă­ţească patrimonial vâlcean şi de ce nu cel naţional sau mondial”.

„O viaţă întreagă n-ar ajunge să scoatem la lumină, tot ce este la Ocnele Mari!”

Unul dintre locurile cele mai fas­cinante pentru arheologii vâlceni este şi Capitala Sării. Faptul că di­men­siunea sitului nu este încă defi­nitiv stabilită face şi mai mare inte­re­sul: „La Ocne, nu ţi-ajunge o viaţă întreagă pentru simplul motiv că încă nu se ştie dimensiunea efec­tivă a sitului. Nu vreau să mă hazar­dez, dar orice arheolog îţi poate spune că e loc de mari surprize pe viitor. La fel, şi la Mihăeşti, unde cu ajutorul Google Earth am identificat o întinsă aşezare fortificată cu şanţ, din Epoca Bronzului Târziu, adică din vremea tracilor. Când va fi depăşit stadiul birocratic şi vor ieşi toate apro­bările, veţi putea vedea o frumuseţe de cetate de refugiu pe un platou în care ar fi putut încăpea 2-3.000 oameni. Cred că într-un an, s-ar putea trece la treabă şi acolo”.

Posting....