Afectat de problemele copiilor cu dizabilităţi, deputatul Mazilu declară: „Educația este un drept fundamental”
„Copiii cu dizabilităţi rămân cea mai discriminată categorie a populaţiei şi cea mai profund afectată de acest fenomen. Din acest motiv, am decis să susţin o declaraţie politică în plenul Camerei Deputaţilor şi să identific câteva soluţii pentru îmbunătăţirea vieţii acestor copii”, a declarat Dan Mazilu. Iată declaraţia deputatului UNPR: „V-ați întrebat vreodată cât de dificil îi este unui copil cu dizabilități să frecventeze școlile normale sau de masă, în condițiile în care singurele facilități disponibile pentru el sunt, eventual, o rampă la intrare și repartizarea într-o sală de clasă situată la parterul unității de învățământ? Poate că nu. Dar despre ce li se întâmplă și prin ce trec acești copii care au mari dificultăți să ajungă la cabinetele școlare de specialitate situate la etajele superioare ale școlilor fără platforme mobile sau lifturi? Majoritatea românilor nu își pun astfel de întrebări, deși aceste probleme există în jurul nostru. Vreau să ridic, astăzi, în fața dumneavoastră, această chestiune a incluziunii sociale, care, din păcate, nu se mai prezintă, de ceva vreme, ca un proces continuu. Iar cei mai afectați dintre noi rămân copiii ale căror drepturi primordiale sunt încălcate, de multe ori, și fără rea – voință, din necunoaștere, sărăcie sau nepăsare. Din aceste motive, țin să vă reamintesc că educația este un drept fundamental al omului. Toți copiii trebuie să aibă dreptul la o educație gratuită şi de calitate, ce permite fiecăruia să acumuleze cunoștințele necesare pentru a face față tuturor provocărilor societății. Ea contribuie la păstrarea valorilor, stă la baza învățării de-a lungul vieții, creează încredere, te face mai independent și, totodată, conștient de drepturile și posibilitățile proprii. Educația îl învață pe orice individ cum să se comporte în calitate de cetățean responsabil şi informat. Astăzi, alături de conceptul de educație integrată îl regăsim și pe cel de educație incluzivă, care are la bază principiul dreptului egal la educație pentru toți copiii, indiferent de mediul social sau cultural din care provin, religie, etnie, limbă vorbită sau condițiile economice în care trăiesc. Educația incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătățire a instituției școlare, având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susține participarea la procesul de învățământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunități. În mod fericit, se și aplică, însă nu unitar și continuu. Educația persoanelor cu handicap s-a realizat o lungă perioadă de timp, cu precădere, în forme segregate, ca educație specială, separată de cea obișnuită. Se consideră că numai în unitățile de educație specială pot fi create condițiile propice, din punct de vedere material, al pregătirii personalului, al dezvoltării unor proceduri și standarde specifice, în vederea satisfacerii cerințelor educative speciale ale copiilor cu diferite tipuri de deficiențe. În ultimele decenii, s-a demonstrat că opțiunile integrării și incluziunii copiilor cu deficiențe în învățământul obișnuit prezintă multiple avantaje pentru atingerea obiectivului egalizării șanselor. Și totuși, la nivelul societății, predomină încă modelul medical bazat pe înțelegerea oricărei dificultăți ca o problemă de sănătate și concepția de milă și compasiune, determinate de componența valorii muncii sociale, ca domeniu important în valorizarea oricărei persoane. Adică o formă de discriminare pozitivă. Necesitatea adoptării unor noi reglementări și proceduri specifice privind accesul egal la educație, evaluările finale și certificarea elevilor cu cerințe educaționale speciale, incluși în învățământul general obligatoriu, ar trebui să ne preocupe mai mult. Vă întrebați de ce spun asta. Pentru că, spre exemplu, subiectele evaluărilor sunt unice la nivel național și nu țin cont de adaptările curriculare de care a beneficiat această categorie de elevi. Și asta e o altă formă de discriminare, mai ales în condițiile în care legislația le permite cadrelor didactice să opereze modificări curriculare pentru copiii cu dizabilități, aspecte particulare de care nu se ține cont la examenele finale. Personal, consider că mai indicat ar fi un set centralizat de programe adaptate pentru fiecare materie și clasă, în funcție de principalele tipuri de dizabilități ale copiilor, mai ales în condițiile în care prea puțini profesori beneficiază de formare specială; învățământul secundar fiind văduvit aproape total de astfel de cadre didactice. Nu este suficient să afirmăm la nivel instituțional sau individual că dorim o societate unde incluziunea socială să fie un proces continuu. Consider că atât noi, Legislativul, cât și Executivul trebuie să acționăm pentru îmbunătățirea vieții acestor copii și să eliminăm, pe cât posibil, neajunsurile de care se izbesc în societate”.