Poezia vieţii cu ramuri din muguri de lumină


Satul cu plecările şi sosirile lui; cu veşnicia, cu temporalitatea şi cu singurătatea lui. O lume a învinşilor, dar mai mult a învingătorilor. O lume dinspre care adie lumina statorniciei, a credinţei şi a speranţei. O lume a dorului de pământ, a dorului de mâine şi a dorului de început. O lume pe care, în cartea „Fântâna cu lacrimi” (Editura Semne, Bucureşti, 2014), scriitoarea Lia-Maria Andreiţă o pune pe tapet cu o sensibilitate greu de descris în cuvinte şi cu un har scriitoricesc demn de toată admiraţia. O suită de fapte, întâmplări, poveşti tulburătoare de viaţă din Negoeştii prozatoarei îl determină pe orice cititor pasionat de literatură să se simtă atras de la primele pagini de conţinutul cărţii şi s-o parcurgă cu pasiune şi savoare în timpul cel mai scurt cu putinţă. Chiar de la volumului, povestea lui Condrea, care-şi pierde patru din cei şapte copii din cauza unei crime comise în timpul stagiului militar, stârneşte emoţia şi interesul cititorului pentru carte, mai ales că moartea copiilor se produce în împrejurări nefireşti, unele dintre ele ţinând de domeniul fantasticului. În povestirea „Memoria caselor”, autoarea merge până la personificarea unor locuințe din Negoeştii săi de baştină, stabilind o legătură de cauzalitate între memoria unor case şi destinul nefericit al unora dintre ocupanţii lor, care-şi pierd viaţa în împrejurări ciudate. Că şi casele au memorie şi suflet rezultă din următorul fragment: „Casa aceasta a trăit şi ea momente de bucurie şi de tristeţe. Clanţa pe care pui mâna te simte când eşti bucuros şi-ţi deschide larg uşa. Când vii supărat şi apeşi pe clanţă, uşa se dă sfioasă într-o parte, să nu-ţi sporească suferinţa. Iarna, când afară viscoleşte, odaia te învăluie în căldura sobei, în care trosnesc lemnele. Din trandafirii de pe scoarţa ce îmbracă peretele picură poveştile bunicii, care a ţesut-o. Sfinţii din icoane te îndeamnă să nu uiţi de Dumnezeu. Garoafele şi muşcatele înflorite din fereastră alcătuiesc un colţ de rai.” Din povestirile legate de satul Negoeşti nu lipsesc tragediile unor familii după instalarea la putere a comunismului: gravele ilegalităţi, nedreptăţi şi încălcări ale drepturilor omului săvârşite de către bolșevicii români, cu sprijinul Moscovei, prin confiscarea averilor, arestarea şi trimiterea la Canal sau în lagărele de muncă forțată a unor oameni nevinovaţi, oprimarea prin diverse metode şi mijloace a ţăranilor care refuzau să se înscrie în gospodăriile agricole de producție (colhozurile românești), abuzurile analfabeţilor instalaţi la conducerea acestora și a autorităţilor administrative locale, traiul mizer al ţăranilor în acea perioadă etc. Deşi nu cred că autoarea şi-a propus, scrierile acesteia oferă, indirect, celor care s-au născut şi au copilărit la ţară (cum este şi cazul meu) posibilitatea să-şi amintească modul cum se derulau principalele tradiţii săteşti legate de naştere, căsătorie, preparatul hranei, şi mai ales de înmormântare, cei interesaţi de tradițiile satului putând să-şi ia notiţe în legătură cu acest eveniment nefericit din viaţa oricărei familii. Ieşite din comun şi de-a dreptul impresionante mi s-au părut două povestiri – „Bâta Dumitra” şi „Fântâna cu lacrimi” (care dă şi titlul cărţii) – în conceperea cărora cred că autoarea a pornit de la proverbul românesc „Nu da, Doamne, omului cât poate să ducă”. Povestea celor două eroine, Dumitra şi Adina, este imaginată de autoare ca un lung şir de suferinţe greu de suportat din cauza soților lor, cu un comportament bestial în relațiile familiale (mai ales din partea lui Ilie bărbatul Dumitrei), tratamente conjugale care se soldează cu urmări groaznice pentru cele două femei. Adina, după îndelungate chinuri, are norocul să-l găsească pe Emanuel, alături de care trăieşte o frumoasă şi dulce poveste de dragoste. Lia-Maria Andreiţă îşi etalează cu mult talent şi harul de reporter, descriind în frumoase cuvinte călătoriile sale, împreună cu soţul sau prietenii de-o viaţă, incluzând-o aici şi pe Silvia, soţia scriitorului Ioan Barbu, prin diverse locuri din ţară şi din lume. „Fântâna cu lacrimi” este ca un balsam pentru suflet, pentru că autoarea, din sufletul ei sensibil de artist şi meşter al cuvântului, oferă cititorului poezia vieţii cu ramuri din muguri de lumină.
Ilie Gorjan

Posting....