Zeci de credincioşi din toată ţara la hramul Mănăstirii Pătrunsa

• ca în fiecare zi 8 mai, cea mai greu accesibilă dintre toate cetăţile Domnului din România a fost gazdă pentru pelerini din lungul şi latul ţării

Pătrunsa nu este doar un schit sau o mănăstire, ca oricare alta. Este o probă de credinţă. De voinţă. De suflet. Ţi-o poate spune oricine s-a încumetat să-i înfrunte crestele ameninţătoare şi potecile timide după care stă ascunsă de vreun sfert de mileniu. Într-un vârf semeţ de munte înghiţit de un peisaj halu­cinant, la kilometri de orice pretenţie de „civilizaţie”, Pătrunsa este cea mai profundă şi intensă răsplată după o luptă de aproape un ceas cu muntele, pădurea şi sălbăticia unui drum care-i dă tot farmecul acestei mănăstiri. Purtând hramul „Sfântul Ioan Evanghelistul” și „Cuvioasa Pa­ras­cheva”, de la numele mamei epis­co­pului Climent, Pătrunsa a prins viaţă în 1740. Episcopul Cli­ment al Râmnicului este cel căruia îi revine această ctitorie în amintirea faptului că aici a fost născut de mama sa Paraschiva Modoran din Pietrarii de Jos, fugară peste munte de frica unei invazii turceşti, adă­postindu-se la poalele muntelui Buila, în locul numit astăzi Pătrun­sa. Distrus în urma căderii unei stânci, schitul a fost refăcut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, de postelnicul Dumitru, proto­po­­pul Pietraru şi postelnicul Ion Băr­bă­tescu, probabil urmaşi ai epis­copului Climent. În anul 1895, așe­ză­­mântul monahal a fost iarăşi pă­răsit şi lăsat fără slujitori, dar a fost readus la viaţă între anii 1934-1935 şi resfinţit în ziua de 23 august 1936, prin truda ieromonahului Ve­nia­min Grigorescu. Actuala cons­truc­ţie datează din sec. XIX iar pic­tura în stil Brâncovenesc cu influ­enţe populare. Biserica a suferit mo­dificări în 1963 şi 1977 când a fost construită casa stareţului Ve­niamin Grigorescu (1935-1975) şi Paul Niculescu (1975-1990), atunci fiind închis pridvorul şi biserica aco­perită cu tablă. Biserica vechiului schitul se păstrează astăzi în stare bună şi este declarat monument istoric. Între anii 2002-2005, prin pur­tarea de grijă a Părintelui Ghe­rasim, s-a ridicat o nouă biserică. Viața monahală cât se poate de austeră de altădată, fără electrici­tate sau apă curentă, a mai fost în­dulcită azi de câte un panou foto­vol­taic apărut în faţa uneia sau alteia dintre chiliile celor 40 de călugări care dau viaţă acestei veritabile Fortăreţe a Cerurilor.
Şi vineri, curtea mănăstirii a fost călcată de câteva zeci de credin­cioşi de toate vrâstele şi de prin toată România pentru hramul ei. O sărbătoare binecuvântată de un soare milos şi răbdător atât cu so­sirea, dar şi cu întoarcerea peleri­nilor pe cărarea atât de anevoioasă a munţilor.

De ce e Pătrunsa atât de specială?

În primul rând că are hramul într-o zi cu cruce neagră şi nu roşie, ca de obicei. În al doilea rând, pentru că accesul a rămas la fel de greu de peste 250 de ani şi pentru călugări şi proviziile lor ca şi pentru pelerini care nu ezită să se ia de piept cu crestele şi pădurea. Tocmai pentru menţinerea acestui caracter anevoios dar cu totul special cu care este însoţită calea spre Pă­trunsa, părintele Varsanufie Gher­ghel, actualul stareţ, a dus o verita­bilă bătălie: „A venit stareţ cineva din altă parte, care nu face parte dintre vieţuitorii mănăstirii, destul de numeroşi de altfel, fără a fi con­sultaţi măcar… Desigur, este un lu­cru mai mult decât neobişnuit în practica mănăstirească. În tradiţia mănăstirilor, stareţul ar trebui să se aleagă întotdeauna din obştea în care se formează. Intenţiile stare­ţului venit din afara obştei au fost de a face drum chiar până aici în faţa bisericii noi şi să construiască aşe­zarea mănăstirească altfel de cum este acum. Acestea au fost ideile primei dezbinări şi cei mai mulţi nu le-am acceptat, bineînţeles că au fost şi câţiva care s-au alăturat aces­tui „plan”. Având experienţa cons­truirii bisericii cu ajutorul celor 11 măgăruşi ai mănăstirii şi al su­telor şi miilor de creştini, care au format potecile şi le-au sfinţit prin poverile ce le-au purtat cu mate­rialele pentru construirea a aproape tot ce este aici, acestea ar fi urmat să fie stricate pentru a face loc dru­mului. Alte idei noi ar fi fost aduce­rea curentului electric şi realizarea unui corp de chilii în formă de cetate, lucruri pe care marea majo­ritate a obştii nu le considera realizabile şi oricum, toate acestea ar fi slăbit viaţa duhovnicească şi legătura cu Dumnezeu”.