Grupul dobrogean, asimilându-l și pe autorul însemnărilor de față, a străbătut în lung și-n lat Sicilia, insulă unicat din Marea Mediterană, ce duce în spate secole de istorie și de cultură, regiune aparte, putem spune, cu mult diferită de tot ce are mai bun și mai trainic Italia. Interesantă este comparația autorului între sicilieni și români, deși cam exagerată, dar cu un mare dram de adevăr: „Sicilienii sunt naţionalişti din tată-n fiu și nu-i dă nimeni afară din țara lor, nu li se pune în gură pumnul european. În schimb, la noi, românismul s-a pierdut, naționalism înseamnă un cuvânt vetust. Îl mai întâlnim la românii din afara graniţelor, în locurile unde românul este minoritar. România noastră nu mai este a noastră! România profundă se scufundă! România nu este pe cale să fie să cotropită de vreun invadator anume, ea este distrusă, zi de zi, de către cei dinăuntru, care ne conduc.”
Puiu Răducan și tovarășii săi de drum bat pe la porțile orașelor rânduite de arhitecți celebri în călcâiul Cizmei: Agrigento (Girgenti), Arsmeria, Taomina, Siracusa, urcă, cu un autobuz, gâfâind, spre Messina, Santa Venerina și Zafferna, ca să ajungă lângă gurile de foc ale celebrului Etna: „Şoseaua este pe vârf de munte. Undeva, în stânga, revedem oraşul Ena. Se distinge uşor prin poziţia sa pitorească de pe vârful muntelui. De pe înălţimile pe care ne deplasăm cu ogarul albastru apare vulcanul Etna, măreţia Siciliei. Parcă ne salută respectuos în semn de pace cu fumul său alb, nepericulos. Parcă este un braţ mare care fâlfâie şi ne salută, ne atenţionează cu fumul său alb ce iese continuu de mii de ani din gura căscată spre cer. Ne garantează că este linişte.”
Vizitează, în zilele următoare, Palermo și Catania, dar și câteva insulițe risipite prin Marea Ionică. Se minunează de ce a fost în stare să facă uriașul vulcan Etna (imagini uluitoare!), deschid porți, ca să-l caute pe Bălcescu al nostru. Umblă, întreabă, se miră, caută urme ale Bălcescului într-un Palermo cu mormântul fără cruce al marelui patriot, revoluționar și vizionar istoric român.
Lena și ceilalți dobrogeni care l-au însoțit pe autorul însemnărilor siciliene nu au scăpat din ochi niciun detaliu, au atins tot ce au întâlnit în cale cu sufletul şi cu priviri atente. Şi au făcut-o cu o incontestabilă delicateţe, cu acea curiozitate a omului modern să afle cât mai multe, cu vădit interes intelectual.
Când termini de citit cartea îţi dai seama, de fapt, că ai asistat la un film documentar cu imagini recente, vii, care-ţi vorbesc despre oameni și locuri, despre monumente de artă, istorice și despre o mulțime de catedrale, neîntrecute zidiri ale veacurilor, despre străzi cu parfum de glorioasă istorie. Fiecare piatră e o filă de istorie. Miracole la tot pasul, frumusețe patinată de veacuri, modernul în diversele lui ipostaze. Milenii, existenţiali, concretizați într-o mare istorie. Așadar, autorul fotografiază locurile vizitate cu trecutul lor șters de uzura vremii, ca și prezentul frust, adică neprelucrat. Notează totul, geografic, cu ochiul inimii, fiecare imagine, îngăduindu-i confesiuni în curgerea cărora ne dezvăluie ce a văzut în tot ce are mai autentic Sicilia.
Autorul pare să fi receptat, înainte de a porni în această călătorie, îndemnul lui Scott Fitzgerald: „Trebuie să-ţi vinzi zilnic sufletul în ceea ce scrii”. Și-a notat în amănunt ce a văzut, muindu-și condeiul în sudoarea unor amănunte, uneori prea abundente, dar deosebit de picante, interesante. O anumită bucurie a sa, deloc reținută, exaltată la fiecare pas făcut, se desprinde în faţa trecerii şi petrecerii a toate câte a întâlnit în călătoria prin Sicilia. Lucrurile frumoase sunt veșnice pentru autorul însemnărilor, acele cu miros de putregai sunt perisabile.
Puiu Răducan, m-a convins, n-a scris această carte din orgoliu, nici din dorinţa de a epata. El o face dintr-un impuls tainic, acela de a împărtăşi cititorilor și prietenilor emoțiile trăite în faţa frumuseţilor siciliene ce i-au ieșit în cale. Zic eu, a izbutit într-o măsură demnă de apreciat, dacă ținem seama că se află la prima carte de acest gen. Importantă rămâne noua poveste a sa despre o regiune autonomă a unei țări a Uniunii Europene, dar care nu și-ar trăda nicicum țara-mamă, care nu s-ar desprinde niciodată de întregul Italiei profunde, „terra di casa mia”, ca să reiau titlul unei mai vechi cărți a mea.