Noroc cu războiul din Golful Persic, că așa mai aflăm și noi una alta. De pildă, unde-și petrec elevii și profesorii, deopotrivă, vacanța de schi, prin excursii organizate. Această vacanță s-a dorit, conform proiectului inițial, o reîntoarcere la natură, un prim contact cu sporturile de iarnă, cu drumețiile și plimbările, pentru o minte sănătoasă într-un corp viguros. Ăsta era sloganul când eram eu copil. Și o impulsionare a turismului montan aflat în suferință. Ba, de câțiva ani, inspectoratele școlare au hotărât ca această vacanță să fie defalcată pe regiuni, unii la începutul lunii, alții la sfârșit, ca să nu se bulucească toți copiii în același timp în stațiuni. Anul ăsta am avut și zăpadă, totul părea perfect. Hotelierii își frecau palmele așteptând grupurile școlare în vecinătatea pârtiilor amenajate.
Când colo, aflăm că mai multe școli s-au dus să schieze în Dubai. N-am înțeles dacă au făcut-o din pasiunea pentru schiul nautic sau preferau să coboare din vârful dunelor de nisip. Ai să râzi, mi-a zis cineva, dar în Dubai chiar sunt amenajate pârtii artificiale la mall. Dacă e să fim snobi, măcar să fim până la capăt. Pe lângă grupul ultramediatizat din Vrancea, pentru care a trebuit să intervină Ministerul de Externe, ca să poată fi evacuat în regim de urgență cu o aeronavă special pusă la dispoziția sa, au mai fost și altele. Într-un grup din Bacău se regăseau vreo nouă elevi și 28 de profesori supraveghetori, adică trei profesori la un elev. Nărăvași elevii din Bacău, greu de strunit. Inspectoratul școlar a fost pus la grea încercare pentru că se terminase vacanța, începuseră cursurile și toată pleiada profesorimii din județ era blocată în țările golfului. A trebuit să apeleze la suplinitori până se întorc titularii.
Cazul ăsta mi-a amintit de o întâmplare petrecută în urmă cu câțiva ani. Era înainte de pandemie și administram o pensiune lângă aeroportul Otopeni. Sunt sunat de prin Bistrița că sosește un grup de copii și profesori, cu un microbuz de 20 de locuri, care își programaseră o excursie la Parlamentul European. M-am speriat, că nu aveam atâtea spații de cazare disponibile, dar ei călătoreau toată noaptea și voiau să lase microbuzul într-un loc supravegheat. Pentru copii m-am învoit. În ziua respectivă, șoferul microbuzului a dus ”delegația” la aeroport și mă aștepta la 5 dimineața să parcăm dihania de peste 8 metri ca să nu încurce alte mașini. Am reușit, nu fără efort să punem măgăoaia în repaus, după care m-am oferit să-l reped cu mașina mea înapoi la aeroport. Pe drum, l-am întrebat: ”Domnule, cred că v-au mâncat urechile, să călătoriți atâta drum cu copiii. Nu e obositor?” ”Nu, deloc. Drumul a fost bun, iar de ăștia mici avem doar șapte. Ceilalți sunt profesori supraveghetori.”
Când am ajuns acasă, am desfăcut mai mult din curiozitate cele trei sacoșe ticsite cu revanșa șoferului de microbuz. Așa îmi promisese la telefon, că se va revanșa cu ceva bio de la ei din zonă. Nu glumise deloc. Șapte pachețele trase la indigo cu slană, caș și o sticlă de tărie. Mi-am imaginat ordinul primit de părinții fiecărui copil care avusese privilegiul să urce în microbuz, să aducă un pachețel. Nu cred să mai fi rămas nimeni prin cancelarie pentru că profesorii aveau de supravegheat și pachețelele.