Cam o data pe an, scriitorii contemporani ies din cercul lor strâmt în care se citesc, se critică sau se promovează și suscită interesul maselor. E perioada decernării premiilor Nobel. Pe rețelele sociale se chibițează îndelung, se stabilesc burse cu cote ca la meciurile de fotbal, chit că opera rămâne o mare necunoscută pentru majoritatea. Chiar dacă provine dintr-un campionat modest, fără niciun titlu în istorie, eternul nostru candidat este hulit cu efervescența cu care dinamoviștii și rapidiștii se bucură pentru înfrângerea FCSB în cupele europene. Desigur, există și din cei care se îngrijesc de coeficientul de țară și consideră renumele unui scriitor benefic în ideea de a sălta din mocirlă literatura română, dar aceștia sunt puțini. Depozitarii unor frustrări personale sau colective îi copleșesc. După anunțarea rezultatelor, la academia AUR (nu Titi, cealaltă) șampania s-a desfăcut, dar nu a curs cum ar fi curs dacă nu câștiga taman un vecin din Gyula. Mai ales că literatura maghiară nu e la prima ”abatere”, în 2002 Imre Kertész a ridicat trofeul.
În calitate de cititor, nu sunt un vânător de autori consacrați, cu atât mai puțin de laureați Nobel, citesc atât clasici, cât și contemporani, români sau străini. Publicitatea de multe ori strică. Pe urmă, ca să ajungi să înțelegi ce scrie un laureat Nobel îți trebuie o cultură solidă cu scriitori mai accesibili, nu se face dintr-odată. Nivelurile de lectură se cultivă, nu se bifează ca muzeele într-un city-break.
Cu toate astea, mi-au picat în mână câțiva autori înnobilați de academia suedeză: Olga Tokarczuk, Herta Muller, Orhan Pamuk, precum și nominalizați ca Haruki Murakami ori Mircea Cărtărescu. Însă nici pe departe nu sunt în măsură să fac topuri, decența mă oprește să cad în penibil și m-a salvat de câteva ori. Mă încred în ea. Nu judec cu ignoranța cititorului de duminică, pot să înțeleg gusturile diferite, venite din culturi diferite, în fond asta dă universalitate unui scriitor, cum pot înțelege disputele între scriitori care nu se înghit, duse cu consecvență, principial. Mai ales între scriitori cu stiluri diferite, fiecare având crezul său, nealterat, fiecare putând îmbogăți literatura de pe latura sa, chiar negându-i-o pe-a celuilalt. Într-o anumită măsură, consider inerent și faptul că omul este pus înaintea operei, pot tolera micile indiscreții. Uneori, chiar scriitorii dau din casă, coboară de pe piedestal pentru a se apropia de publicul lor, în reviste glossy sau pe rețelele sociale, arătând astfel că sunt umani, tangibili, firești. Nu văd nimic rău în asta. Nici revelația târzie nu mă surprinde, în fond să recunoști că ai greșit în aprecieri este la fel de uman.
Ar fi minunat dacă toată această tevatură care se duce în preajma decernării unor premii Nobel ar fi însoțită și de o efervescență a lecturilor, de curiozități care să determine o emulație, de cititori noi, de biblioteci și librării pline, cum am văzut în Islanda, o țară cât un cartier bucureștean. Din păcate nu se întâmplă așa, furtuna într-un pahar cu apă se risipește curând, o lungă letargie cuprinde piața de carte autohtonă, care nu este nici pe departe autosuficientă, deși așa pare: o confrerie a literaților, în care scriitorii se citesc între ei, cu foarte puțini intruși.